Efectul Vancouver

Dacă mă gândesc bine, nu ţin minte decât un singur cadru, de la festivitatea de deschidere, când ieşeau nişte gnomi din zăpadă, spre bucuria unor femei şi copii cu steguleţe. Cu toate astea, Lillehammer mi-a rămas în minte ca cea mai frumoasă ediţie a jocurilor olimpice de iarnă. De atunci nu m-am mai prea uitat, Nagano, Salt Lake City şi Torino m-au prins la momente nepropice. În primul week-end Vancouverian însă am fost acasă, şi am dat drumul la televizor într-o doară, să meargă pe fundal. Era ceva cursă de ski fond fete parcă, sprint. Şi… televizorul a rămas pornit până ieri. Metaforic vorbind, dar oricum: m-am trezit urmărind jocurile în fiecare seară şi week-end, cum n-am mai făcut-o de mult. Prima dată m-a fascinat efortul fondistelor, cum se prăbuşeau suflând din greu după sprintul final. Plus că am avut-o pe Eva noastră între ele, care a tras şi “zero”, adică perfect, în prima cursă. Nu ştiu, poate feţele oamenilor ălora, schimonosite de efort, dar cumva senine în concentrarea lor, combinate cu decorul alb pur, mi-a dat senzaţia de… curăţenie. La gândul ăsta mi-a venit imediat următorul: “probabil toţi se dopează”. Dar, cumva, am alungat acest din urmă gând, preferând să le dau prezumţia de nevinovăţie.
.
Şi-am urmărit tot. De la biatlon la schi fond (ce finaluri de cursă!! culminând cu cea de la 30km fete / 50km băieţi) la schi alpin, snowboard pe halfpipe şi pe traseul hurducat, desigur hockey, dar şi… curling. Cred că numai la… Lillehammer m-am mai uitat la curling, pe care-l consideram, alături de golf, cel mai plictisitor sport din lume. Despre golf mi-am schimbat părerea, la fel şi despre curling. Au fost câteva meciuri tari de tot.
.
Ultimul week-end a fost foarte spectaculos, cu highlight-urile, în ordine crescendo, finala la curling, finala la bob 4 persoane băieţi, cu ai noştri pe locul 15 foarte lăudaţi de eurosport (!), apoi finalele la 30km fete fond şi 50km băieţi, fan-tas-ti-ce, cu lupta titanica şi foto-finiş, încheierea venind apoteotic cu memorabila finală de hockey băieţi (da, e şi fete mai nou :), Canda-USA. Cu revenire americană de la 0-2 la 2-2 cu 24 de secunde înainte de final, apoi gol de aur Canada în prelungiri. Dar ce ritm, ce meci, ce luptă.
.
Jocurile astea m-au adus din nou aproape de sportul pur – efort, aer liber, competiţie, fair-play. Foarte rare au fost momentele când un sportiv se bucura de necazul altuia. Şi asta le-a făcut cumva… umane, integrate în peisaj. Sportivii “de iarnă” mi s-au părut nişte oameni mult mai relaxaţi şi mai simpatici decât cei din sporturile-”vedetă”. Majoritatea probabil au parte rar de atenţie, şi atunci se bucură de ea, nu o tratează flegmatici. Stau de vorbă, râd, povestesc. Şi mai ales, le strălucesc feţele când termină cursele, participarea la Olimpiadă chiar înseamnă ceva pentru ei. N-o să uit feţele boberilor români după ultima manşă – erau pur şi simplu f e r i c i ţ i. Mi-au trezit din nou pofta pentru sport, de dragul sportului.
.
Azi, luni, seara de după festivitatea de închidere. Am dat cu telecomanda prin toate posturile din top 10 de pe televizor… n-am rezistat la nici unul mai mult de 2-3 minute. Eurosport a dat-o din nou pe wrestling… aşa că am ajuns de unde-am plecat spre Vancouver – la Animal Planet. Am senzaţia că, în afară de serile de champions league şi vreo sâmbătă handbalistică, o să stau preponderent cu alde Amba, tigrul siberian, şi prietenii lui.

Lasă un răspuns