Îmi amintesc

E vara lui 2010. E cald şi toată lumea e conectată cu toată lumea. Trăim în epoca instantaneităţii şi a accesului facil – o, prea facil! – la informaţie.

E vara lui 2010 şi, inevitabil, e Campionatul Mondial de Fotbal. Din patru în patru ani inevitabil mă uit la meciuri, ca la un ritual. Un ritual învăţat de pe vremea cînd instantaneitatea era subiect de scrieri SF.

Mă uit la meciul Olanda – Japonia, o jale de meci, o umbră de fotbal. Mă chinui să mă uit la meci. Cu coada ochiului mai trag cu privirea la câte o fază şi în rest stau pe Internet. Mă uit şi înjur echipa Olandei, una din echipele pe care le-am apreciat dintotdeauna.

Mă uit şi, dintr-o dată, îmi aduc aminte.

Îmi aduc aminte de începutul verii lui 1978, când aveam cinci ani şi restul zile. Cum este An’ta P’anta mea acum. Un copil cu ochii mari. Ochi care priveau cum tatăl său aranjează antena de televizor, aia cu un oval într-un capăt şi restul elemenţi drepţi, de aluminiu. Nu mai ştiu cum se numeşte, pot să-l sun pe taică-meu. Diploidă parcă, deşi s-ar putea să amestec electronica cu biologia.

Gata, mi-am adus aminte. Yagi. Am căutat. Nu e diploidă – asta e din genetică – ci dipol. Mă rog, tot ceva cu di. Di di di, semnalule, diiii!

Deci mă uit cu ochii minţii la taică-meu cum aranjează antena cea cocoţată pe o ţeavă lungă de fier, să treacă peste coama acoperişului, să prindă bulgarii, orientată spre sud. Suceşte încet, câte două-trei grade, cîte două-trei grade, în funcţie de cum strigă cel din cameră care îl coordonează: Aşaa! Nuu! Prea mult! Mai dă-i înapoi! Aşaaa… Mai un pic. Las-o aşa!

Până la urmă o lasă aşa: i-a găsit poziţia cea mai bună. Scoate şurubelniţa din buzunar, mai meştereşte ceva la un semireglabil din amplificator – cutia care face diferenţa dintre nimic, nema imaginea, şi ceva-ceva, cu purici. Gata. Totul e pus la punct. Poate să înceapă.

Și a început. Și în cămăruţa mică din dependinţele noastre aflate într-un colţ al curţii începe să vină lumea. Pe măsură ce se lasă seara şi se apropie ora de meci, vine lumea. Vin vreo douăzeci de oameni, colegi de-ai lui taică-meu de la echipă (pe vremea aceea taică-meu antrena echipa locală de fotbal –

maaamăă, tocmai mi-am adus aminte ce minge în plex mi-am luat tot cam pe vremea aia, stăteam lângă bara porţii, în spatele terenului, şi a tras unul la poartă de mi-a luat piuitul vreo două-trei minute, drept în plex, fără aer

– deci colegi de-ai lui taică-meu de la echipă, prieteni de familie, vecini, chiar şi popa, Dumnezeu să-l odihnească, popa Rică, preotul parohiei din Centru, care avea casa la vreo două sute de metri de noi.

Și se aduna toată lumea, fotoliul din centrul camerei, scaunul de onoare, era al părintelui Rică, restul care unde putea pe cele două paturi de pe latura camerei, pe scaune, pe marginea fotoliului, pe jos, să înceapă meciul, la un televizor alb-negru, evident, Diamant parcă, nu mai ştiu dacă apăruseră Diamantele sau dacă era ăla şi mai vechi, ăla pe lămpi, Opera – nuuuu, parcă totuşi începuseră să apară televizoarele pe semiconductoare şi la noi.

Și ne uitam cu toţii, până seara spre noaptea târziu, că parcă era diferenţă de fus orar, la imaginile cu purici în care dansau cu eleganţă şi cruzime Kempes şi Zico şi Cruyff şi Rummenigge şi cine mai era pe vremea aceea, nu ţin atât de mult minte nume, cât imagini, secvenţe blurate, înceţoşate, senzaţia de somnolenţă pe care un copil de cinci ani o simte seara, lumina argintie a ecranului, puricii, calitatea schimbătoare a imaginii, când era cer senin nu era propagarea bună şi lumea înjura, când venea ploaia plafonul de nori reflecta bine undele radio şi semnalul creştea, uneori aveam imagini aproape cristal.

Și uite aşa am petrecut toată copilăria: din patru în patru ani, pe urmă din doi în doi ani, că erau şi Europenele între timp, în cămăruţa aceea din dependinţe, alături de telegenii care veneau să vadă meciul, lângă nea Ise, primarul de azi, căruia îi dădeam la picioare când jucam în parc fotbal duminica, lângă taică-meu, lângă Stidu, lângă Dan Neagu, lângă popa Rică, privind la eroi şi la erori şi la legendă şi la amăgire.

Și de aceea acum, la treizeci şi ceva de ani după, în epoca instantaneităţii şi a fracturării realităţii, încă mai mă uit la stupizenia asta de meci Olanda – Japonia şi visez la Kempes şi la Giresse şi mai ales la Socrates. La echipa Braziliei de la începutul anilor ’80 care va rămâne întotdeauna pentru mine echipa sufletului meu şi pentru care întotdeauna, indiferent de calitatea jocului lor, voi ţine cu Brazilia la fotbal, chiar şi dacă ar juca cu România.

Să nu uiţi, Turambare, să nu uiţi….

* * *

Scriu acest articol nostalgic ca urmare a invitaţiei lui Explorish de a participa la sportibus.ro. Un site fain de sport, scris de entuziaşti pentru entuziaşti. Evident că încetul cu încetul voi scrie mai mult despre rugby, dar acum e Campionatul Mondial de Fotbal şi nu pot să nu mă gândesc la Kempes, cum îşi flutura el pletele prin copilăria mea cu purici bulgăreşti…

4 thoughts on “Îmi amintesc

  1. salt în timp, până în ’90, când eu aveam 7 ani şi eram la vecina de la parter, din scara A; eu aveam 7 ani şi mă uitam la Anglia vs. nuştiucine, Aniela avea vreo 13-14 şi se uita la Paul Gascoigne vs. nuştiucine; de ce plânge ăla, şi, mai ales, de ce plânge Aniela? am crescut cu BASF, TDK, CocaCola, adidas, PHILLIPS, scrise de sus în jos pe fiecare blană din gardu’ lu’ Chereasca; fiecare finală a noastra era sponsorizată de multinaţionalele care nu erau; acolo sunt cei care nu mai sunt; cum ar fi plutele care nu mai sunt lângă teren, cum ar fi plutele „ălelalte”, care erau puse la un metru una de alta, poartă prea mare când eram mici, poartă prea mică, apoi, când eram mari şi „tehnici”…
    mamăăă, cum devenii eu ăl mai bun portar din curtea blocului după un şut direct în mwie, scuzaţi’mi limbajul academic; ce înseamnă să fii la locul potrivit, indiferent de partea corpului care acoperă colţul scurt…

    primul mondial nu se uită niciodată

    (în amintirea lui Pelè, „Dragonul”, care atunci juca din calcâi şi acum spală maşini şi zugrăveşte ieftin: „Dragoane, eşti primul fotbalist pe care l’am văzut. laiv. să moară mama” )

  2. Interesant, numai ca Mundialul argentinian a fost ultimul transmis la noi, inainte ’90… Treaba cu bulgarii a inceput la cel din ’82.

Lasă un răspuns