Râzi, don Fabio!

Serile lui don Fabio sunt din ce în ce mai amare. Ocupă acelaşi fotoliu din fiecare seară. La început, a fost confortabil, cu formele sale ce amintesc de o eră colonială atât de îndepărtată. Acum, parcă o mână nevăzută i-a aşezat un bob tare de mazăre în moalele pernei. Şi el stă ca pe un ghimpe. 0-0 cu Algeria. Un film prost cu care nu este obişnuit.

– Hei, amice! Văd că îmi iei urma. 1-1, 0-0. Hahaha! Zici că repui în scenă piesa mea de teatru italienească de acum 20 de ani. Dar, mă rog, şi tu eşti italian. Poate aşa se explică.

– Hai că nici serile astea nu mai pot sta liniştit. Prima dată sir Walter, acum tu, sir Bobby? Bănuiesc că urmează sir Alf în curând.

– Nu, Alfie vine doar dacă iei cupa. El nu se deranjează pentru lucruri mici. Nici pe mine nu m-a prea înghiţit, chiar dacă am avut cele mai bune rezultate după el.

– Acum că tot m-ai deranjat, ia spune-mi, tu cum ai reuşit să ieşi din groapă?

– Am râs, don Fabio. Am glumit. Am făcut pe filfizonul. După primele două meciuri, în ’86, eram într-o situaţie şi mai rea. Cu un punct şi nici un gol marcat. M-a salvat Lineker cu trei boabe în meciul cu Polonia. Dar n-am încetat niciodată să râd şi să fac declaraţii aiuritoare. Doar trebuie să ne şi relaxăm între meciuri.

– Nu mă ajuţi deloc, sir Bobby. Eu n-am fost niciodată aşa. Sprâncenele încruntate mă caracterizează. Sunt un om serios. Doar n-o să mă prostesc tocmai acum, aproape de bătrâneţe? Jurnaliştii or să spună că m-am damblagit.

– Hahaha! De parcă nu zic oricum de rău. Mai bine te iau de nebun decât de plicticos. Ţin minte cum mă mai „iubeau” alde Glanville şi şatra de jurnalişti englezi. Abia aşteptau vreun meci prost ca să mă disece precum o veveriţă la Facultatea de Medicină Veterinară, anul întâi. Şi când venea, eu le rânjeam şi mai mult decât în mod normal. Doar să-i enervez şi mai tare. Aşa că râzi, bătrâne! Poate se destinde şi Rooney, precum Lineker, şi face hattrick-ul contra Sloveniei.

– Nu pot, sir Bobby. Dacă încep să fac pe nebunul poate îmi scap jucătorii din mână. Şi aşa sunt cu nervii încordaţi chiar şi atunci când visează. Şi nu vreau s-o păţesc precum franţuzul din grupa A.

– Eşti temător, dragul meu. N-ai nici un haz. La fel ca meciul de aseară. Un somnifer bun, dacă stai să te gândeşti. M-au mirat huiduielile de la final. Ar fi fost mai potrivit un cor de sforăituri. Şi nici micul Wayne nu s-ar mai fi strâmbat la cameră. L-ar fi cuprins şi pe el ruşinea. Aţi uitat să râdeţi, copii! Unde-i un Gazza care să vă scoată din lentoare? De el ai fi avut nevoie acum.

– Deja baţi câmpii, sir Bobby. Eu aştept de la tine ceva concret şi tu mi-l dai pe Gazza? Incredibile! Unde-i sir Alf? Cu el m-aş înţelege.

– Bate Slovenia şi poate te deranjează şi el cu o vizită. Pînă atunci rămâi cu mine pe cap.

– Mille grazie! Îmi oferi o noapte albă.

– Cu plăcere, dear Fabio! Acum eu plec. Mă aşteaptă băieţii în pubul de pe Norul Nr.9. Să râdem puţin de Anglia, egala Algeriei. Cică dau meciul în reluare. Hahaha, ce glumă bună…

Şi don Fabio a rămas din nou singur. Vizita lui sir Bobby Robson l-a indispus mai tare decât scorul contra algerienilor. Şi totuşi, să aibă ceva dreptate glumeţul ăsta? Cine mai poate şti …

Articol publicat pe sportaverna

sursa foto

2 thoughts on “Râzi, don Fabio!

Lasă un răspuns