Sportul alb

De ziua mea, mai de mult, familia mi-a făcut cadou o rachetă de tenis. N-am vrut sa par nepoliticoasă, am zis „mulţumesc”, dar se potrivea ca o pălărie de muschetar pusă pe capul Papei.

– ”Când începi s-o foloseşti?”, mă incitau copiii.

– “Când dă zăpada, cumpăr încă una şi o pun în celălalt picior”, le răspundeam eu maliţioasă şi iubitoare a sportului de iarnă.

Adevărul e că nu-mi pasă prea tare de sportul care mă ia de la … bucătărie :) , dar acest obstacol e nimic pe lângă prejudiciul suferit când am mers la terenul de tenis cu racheta mea cea nouă şi corpul meu cel vechi. Mi-am zis ”Hai să încerc!”. Poate nu există o legătură, dar cred că racheta mea cea nouă emană un miros care poate fi perceput de la 50 de metri de către profesioniştii sportului alb. Altfel, nu-mi explic de ce când am apărut lângă teren, bărbaţii în pantaloni albi se grăbeau spre ieşire, femeile în fustiţe albe ridicau nasul în sus, mormăind ceva de genul: ”Cred că mi se arde mâncarea în cuptor” şi se grăbeau spre ieşire; chiar şi copiii întorceau spatele zicând: ”Am auzit-o pe mama strigându-mă“.

Rămăsese un singur tânăr care se pregătea să sară gardul, zicând, cu capul întors spre mine:

– ”Vrei să joci?? Ai mai jucat vreodată???”.

– ”Nu“, am răspuns eu, chicotind, ”dar ce te face să crezi asta?“.

– ”Banderola de reţinut transpiraţia. Nu se poartă la subţioară”.

– ”Dar acolo transp…..….”.

– “Nuuu”, a zis el”, se poartă la încheietura mâinii. Ştii ce? … N-am timp acum, poate altă dată“.

A doua zi, când am venit iar la teren (perseverentă fiinţă), o fată de vreo 12 ani, împiedicându-se, era gata-gata să cadă când ceilalţi jucători se grăbeau spre ieşire. ”Ce naiba fac greşit?”, m-am întrebat.

1) Nu încerca să arunci mingea peste gardul de sârmă, ăla-i volei. 2) Nu câştigi puncte în plus când încerci să loveşti fântâna arteziană. Şi 3) Ţine bine racheta în mână când loveşti, să n-o arunci în capul cuiva“.

Următoarele săptămâni am jucat ca un demon (dornic să alunge stigmatul ce zăcea în noua rachetă) cu oricine am nimerit şi am prins.

Ieri, am zărit că se apropia de teren o persoană cam fără chef, un pic obosită, cu o rachetă de tenis nouă şi cu un T-shirt pe care scria ”Challenge me!”.

”- Ai mai jucat vreodată?”, am întrebat-o.

Ea (scuturând din cap a negaţie) – ”Nu, de unde ştii?”.

– ”Banderola de reţinut transpiraţia nu se poartă la gleznă … Oohhh, trebuie să fug, aud alarma de la cuptor … mi se arde mâncarea … n-am timp, vorbim altădată”, am apucat să spun unei priviri perplexe şi am dispărut.

One thought on “Sportul alb

Lasă un răspuns