Time, gentlemen, time!

Dintre toate sporturile, tenisul are minunata şansă de a fi, măcar teoretic, nesfârşit. Boxul a avut-o şi el cândva, pe vremea când lupta se încheia doar dacă unul dintre luptători era descompus în factori primi sau în câteva sacoşe de materie cu dinţi. Fotbalul, evident, nu cunoaşte această generozitate, au alungat-o, pe rând, penalty-urile de departajare sau golul de aur.
Tiebreak-ul e o mârşăvie, iar faptul că Wimbledon-ul îl refuză în setul decisiv e nemaipomenit. De când am ajuns în situaţia de a nu mai dori să ne aflăm limitele? Şi nu e vorba de cei care joacă, nici de cei din tribune, ci de oamenii care împart ziua în minute de publicitate sau în muncă normată. Interesant a fost că nici Mahut, nici Isner, nici publicul n-ar fi vrut să se oprească. Ei ar fi jucat şi la lumina lanternei, până le-ar fi adus poştaşul pensia pe teren, spectatorii şi-ar fi holbat ochii şi şi-ar fi răsucit pendulele cervicale până când ar fi adormit pliaţi pe spătare. Singura care a avut o reacţie omenească a fost, până la urmă, tabela de scor, care a luat-o de la început.
Ei da, dragi prieteni cârcotaşi, parcă vă aud: „Dar ăla mai era sport?”. Ei bine, exact ăla ar fi fost sport: luptă până la capăt, no matter what. Nu se mai vede mingea? Să câştige cel care o simte. Nimeni să nu se bage între doi adversari! Când Lagardère şi Prinţul de Gonzague s-au duelat ore în şir în „Cocoşatul” lui Paul Féval, cum era să se oprească la un moment dat şi unul să spună: „OK, suntem egali. Trecem la lovituri de departajare. O dată înţep eu, o dată tu. Primuuu’…”? La fel cu Zmeul şi cu Făt Frumos, când se băgau unul pe altul în pământ până la genunchi, mijloc şi gât. Nu prea era loc de piua acolo. Sau la concursurile de băut. „Jeane, mă simt cam rău, se roteşte camera cu mine. Eu zic să luăm o ciorbiţă de burtă, să ne culcăm şi reluăm mâine”. Nu. Bea, frate, până se opreşte planeta şi cazi de pe ea!
Parcă văd cum azi vor relua meciul, mai obosiţi decât erau atunci când l-au întrerupt, iar între ei acea magnifică şi de nepovestit energie a rivalităţii se va fi stins aproape cu totul, vor fi doar doi jucători obişnuiţi de tenis în faţa unui alt început de meci, iar victoria se va decide în 3-4 game-uri, când tot ceea ce ar fi trebuit să facă, chiar fără permisiunea arbitrului, chiar fără ca asta să conteze în clasamentul ATP, BTT, PTTR sau în fazele următoare ale turneului, era să joace până la capăt, să vadă atunci şi acolo care e cel mai bun. Adevărata rivalitate nu ţine cont de statistici, e ceva personal.
Ce naiba, chiar n-a văzut nimeni „Dueliştii”?

One thought on “Time, gentlemen, time!

  1. cand eram mic imi placeau loviturile de la 11m, abia asteptam. iintre timp nu mi se mai par fair. cum ar fi oare sa se reintroduca regula rejucarii? atunci sa vezi disperare in prelungiri sa dea astia gol :). da, ar fi dezavantajata echipa calificata pana la urma, s-ar da programul un pic peste cap, dar asta e, daca n-au fost in stare sa bata… ok, ar fi avantajate si echipele care stau beton in aparare si alearga mai putin… nu stiu, da’ chiar si asa mi se pare mai corect.

Lasă un răspuns