Esenţa fotbalului şi cui foloseşte ea

Dacă acum patru ani conceptul de High Definition era cam bebeluş pentru a rupe ochiul telespectatorului obişnuit, acum, Mondialul din Africa de Sud poate fi privit la televizor în condiţii high. Nu-ţi trebuie decât un televizor subţirel şi un mic decodor pe care ţi-l dă firma de cablu pentru cîţiva euro pe lună în plus. Cel puţin astea sînt opţiunile în oraşul meu. Există zeci de camere de filmat care surprind orice mişcare pe stadioanele Cupei Mondiale. Dacă a strănutat Maradona sigur e vreuna care ne dezvăluie stropii de salivă plutind ireal în slow-motion. Fetele sumar îmbrăcate din tribune sunt detectate chiar înaintea începerii meciului. Şi ce ziceţi de grupul acela de olandeze? Delicioase de-a dreptul. Nu de puţine ori am simţit durere aproape fizică privind reluările contactelor dure dintre jucători la cîteva secunde (uneori am numărat 5-6 secunde) după ce s-au petrecut. Am privit cu ochii chirciţi cum se îndoaie piciorul lui Elano. Sau cum Gourcuff îşi parchează cotul direct în falca unui sud-african. O dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Cînd Kaka este înlocuit, pe burtieră apar cifrele performanţelor sale. Aflăm că a alergat 7,84 de kilometri, a şutat de cinci ori la poartă, nimerind-o o singură dată. Nici un gol. Apoi ţi se mai dezvăluie câte pase a reuşit, câte n-a greşit, cîte înapoi, câte utile, câte nu. Tu nu mai trebuie să faci mari eforturi să înţelegi ce a făcut băiatul ăla pe teren. Ţi se servesc toate la nas.

Dar cu toate aceste tehnologii ajutătoare, care îţi uşurează munca foarte mult, fotbalul a rămas un sport primitiv. Pentru că oamenii care îl conduc dispun de minţi primitive, preocupate doar de partea comercială care aduce cisterne de bani în conturile cui trebuie. Pe de o parte Mondialul este transmis în miliarde de case la o calitate nemaivăzută pînă în urmă cu puţini ani, de cealaltă parte jocul de fotbal poartă încă aceleaşi boli ca în urmă cu 44 de ani. Dacă (ne)golul lui Hurst din finala World Cup 1966 a stîrnit multe controverse de-a lungul timpului din cauza tehnologiei limitate de la acea vreme, (ne)golul lui Lampard nu lasă nici o urmă de îndoială. În secolul trecut mulţi au discutat precum în filmul excelent regizat de către Corneliu Porumboiu. A fost sau n-a fost? Pînă la urmă a fost nevoie de o reprocesare a filmului finalei din ’66, în urmă cu ceva ani, care a clarificat faza aceea din minutul 101. Mai degrabă n-a fost, chiar dacă şi acum există unele guri care ar putea să-ţi spună contrariul. Acum nici de aşa ceva nu mai e loc. Totul a fost foarte clar. Şi dacă există atîtea opţiuni de a clarifica situaţiile care urâţeau jocul în trecut, de unde atâta încăpăţînare din partea tartorilor fotbalului actual de a  nu moderniza jocul? Precum s-a făcut în rugby, precum în tenis sau hochei.

Că se atentează la esenţa fotbalului prin aceste schimbări? Dacă a mătrăşi o echipă cu ajutorul arbitrilor înseamnă esenţa fotbalului, atunci conducătorii FIFA sînt doar nişte mafioţi fără scrupule. Eu n-am văzut nici o frumuseţe în golul nevalidat al lui Lampard. Sau la golul marcat de Tevez, cîteva ore mai tîrziu, dintr-o poziţie de offside observată pînă şi de copilaşii de grădiniţă. Iar perversitatea sistemului este şi mai mare acum, cînd toate fazele importante se reiau pe ecranul uriaş de pe stadion. Orice arbitru îşi poate vedea opera de artă la cîteva secunde după. Poate să facă el ceva? Ar putea. Şi-ar semna el exilul din arbitrajul mondial dacă s-ar răzgîndi după vizionarea reluării? Foarte probabil. De fapt, e mult mai probabil ca uruguayenii care n-au văzut golul de jumătate de metru al lui Lampard să arbitreze în continuare sub ecusonul FIFA. Doar au respectat esenţa şi spiritul jocului FIFA.

Dar modificările vor veni, într-un final. Doar că pînă atunci fotbalul va continua să se bălăcească într-o băltoacă a penibilului.

Şi câteva modificări, foarte puține, survenite în regulile jocului în 147 de ani de fotbal modern.

  • În secolul 19, pe când se puneau bazele fotbalului, s-a instituit şi regula offside-ului. Cluburile engleze au convenit, după câţiva ani de tatonări, ca un jucător să fie în joc doar atunci când are între el şi poarta adversă trei jucători ai celeilalte echipe. Aceasta a rămas neschimbată până în 1925, când regula celor trei jucători a fost ajustată, devenind regula celor doi jucători. Ea a rămas în vigoare pînă în zilele noastre, cu o mică modificare. Începând cu anii ’90 atacantul poate să se plaseze şi pe linie cu penultimul jucător advers pentru a fi în joc. Modificarea din anii ’20 a adus cu sine o creştere a numărului de goluri, împreună cu spectacolul.
  • Schimbările din timpul meciului au fost adoptate după mai mult de 100 de ani de la naşterea fotbalului modern. Dacă unul dintre jucători se accidenta în timpul meciului, ceea ce se întîmpla foarte des în perioada romanţată a jocului, echipa trebuia să se descurce cum putea. Antrenorul n-avea cum să intervină pentru a îl înlocui pe nefericit. De multe ori acesta rămânea în teren, făcând figuraţie. Această regulă, absurdă pentru vremurile noastre, a contribuit de multe ori în stabilirea învingătoarei. Italia anilor ’30 a cîştigat două cupe mondiale beneficiind şi de accidentările binevenite ale adversarilor. Nici Uruguay, în 1930, n-a făcut excepţie. Dar luînd în calcul faptul că ţara organizatoare a plătit toate cheltuielile competiţiei din acel an, ar fi fost nefiresc să nu se impună pentru primul trofeu. Iar Franz Beckenbauer a trebuit să joace cu mâna imobilizată o mare parte a finalei mondiale din 1966, iar Germania a fost învinsă. Abia la Mundialul din 1970 au fost permise pentru prima dată schimbările jucătorilor în timpul meciurilor. Naţionala României deţine o premieră în acest sens, Adamache fiind primul portar înlocuit în timpul unei partide la un turneu final (România – Brazilia din 1970). Iniţial au fost permise două schimbări. La începutul anilor 90 s-a trecut la trei modificări pe joc.
  • Tot în anii 90 s-a modificat şi sistemul de punctaj, fiind acordate 3 puncte pentru o victorie. Cu unul mai mult decît pînă atunci, încurajîndu-se astfel jocul ofensiv. Spuneam aici că această inovaţie de sfîrşit de secol 20 ar putea fi readaptată pentru încurajarea jocului ofensiv, la fel ca în rugby. Ar fi chiar binevenită într-un fotbal din ce în ce mai cinic.

Şi alte modificări care să îmbunătăţească jocul de-a lungul timpului nu prea mai ştiu. Posibil să nici nu mai fie. Astea ar fi cam singurele importante de pînă acum. Soluţii ridicole precum cea cu doi arbitri de centru sau cinci asistenţi sînt probate doar cu scopul de a sublinia inutilitatea schimbării sistemului actual, corupt şi folositor doar băieţilor deştepţi.

2 thoughts on “Esenţa fotbalului şi cui foloseşte ea

  1. E timpul sa se treaca la nivelul urmator:

    introducerea probei video, macar in competitiile majore. Si acest lucru se poate face atat de simplu. O echipa sa aibe voie sa ceara vizualizarea a maximum 2 faze pe rerpiza de catre un alt arbitru aflat intr-o cabina separata. Iar cele doua cereri sa ramana la latitudinea antrenorului, jucatorilor sau a cui vor ei. Daca nu le e favorabila cererea, asta e.

    Sper ca nu vor ramane numai la stadiul declaratiilor lui Blatter.

  2. Văd că se tot codesc de vreo 10-15 ani. Vor face o schimbare, în cele din urmă. Doar că pînă atunci pierdem cu toţii. Eu nu m-am simţit prea bine cînd am văzut măgăria. M-am simţit, la rîndul meu, înşelat. Parcă eram la un concert pentru care am plătit bilet şi cîntăreţii făceau playback.

Lasă un răspuns