Gestul lui Iniesta

July 13, 2010 - Barcelona, CATALONIA, Spain - BARCELONA, 13/07/10.- Spanish midfielder Andres Iniesta, smiles during a press conference held in Barcelona, northeastern Spain, 13 July 2010. Iniesta scored the goal that turned Spain into world champion during the Spain vs The Netherlands match at South Africa 2010 FIFA World Cup on 11 July 2010.

Chiar dacă n-am ştiut cu cine să simpatizez în finala Campionatului Mondial, m-am bucurat pentru Spania. Oare aş fi fost la fel de mulţumit dacă ar fi învins Olanda? Probabil că nu, deşi aş fi simţit o brumă de satisfacţie să văd că, totuşi, fotbalul n-a ajuns la degetul/tentaculul mic al unei caracatiţe.

Am zâmbit pentru Spania. Pentru durerea din pieptul lui Xabi Alonso, care mi-a amintit de capul lui Zidane la Materazzi. Pentru tiki-taka, mustaţa lui Del Bosque, prosopul lui Puyol (unde s-o fi uitat regina Sofia când a intrat în vestiar?) şi, mai ales, pentru gestul fotbalistului Iniesta.

Am adormit cu Iniesta în gând. Marcatorul unicului gol al finalei şi-a dat jos tricoul şi a arătat camerelor video un mesaj: „Dani Jarque siempre con nosotros” („Dani Jarque mereu cu noi”). Dani a murit de infarct anul trecut. Avea 26 de ani şi era căpitanul lui Espanyol, rivala din campionat a Barcelonei, echipa lui Iniesta. Mesajul a fost scris de mână, poate chiar de Iniesta. A intuit că marchează? Cum vi-l imaginaţi în vestiar? „Băi, dacă o bag în aţe, îmi ridic tricoul să se vadă scrisul?” Cum poţi să planifici aşa ceva?

Am înţeles târziu în noapte, adormit, că lucrurile s-au petrecut aşa cum au fost predestinate. Şi m-am întors greu pe partea cealaltă, ca un bătrân hodorogit, obişnuit să spună la accidentele rutiere „aşa a fost să fie”. Nu am altă explicaţie… Putea să înscrie oricare alt jucător. Se putea ajunge la 11 metri. Mai apuca Iniesta să-şi transmită mesajul către ceruri? Aici e vorba de destin. Clar. Dumnezeu se uită rar la fotbal, că-l plictisesc ai noştri cu tot felul de rugi, dar sigur a văzut finala Mondialului. Şi, printre infinitele fire de păr şi boabe de nisip cu care are de-a face zilnic, s-a îngrijit şi de Jo’bulani, mingea aceea care aduce fotbalul tot mai aproape de vâjt-haţ, sportul din „Harry Potter”.

S-a făcut dreptate. Echipa care a jucat în fiecare meci cu gândul doar la atac, la victorie, s-a impus. Şi dincolo de aceste lucruri, pe care „specialiştii” se vor înghesui să le comenteze, există impresia că a câştigat frumuseţea morală. Spania nu are îngâmfarea lui Maradona, puloverul lui Joachim Löw, manelismul lui Anelka sau superioritatea gelului italian. Spania ştie să se joace. Atât.

Târziu, când maioul transpirat al lui Iniesta era probabil îndesat într-un rucsac, un cetăţean din Haga, pe numele său Arend-jan Meijer, se întorcea trist spre casă, şutând în peturile de bere care-i stăteau în cale: „E ruşinos, dar Spania a fost mai bună. E vorba doar de fotbal”. În colţul fericit al lumii, în micuţul oraş basc Barakaldo, 700 de perechi de ochi s-au uitat la un ecran negru când nişte vandali au băgat curentul în buzunar şi au tulit-o peste câmp. Mulţumit, Dumnezeu a stins veioza şi a rostit ca un englez prea-timpuriu revenit de la Cupa Mondială: „Let’s call it a day!”.

Articol publicat în „Observatorul militar” din 14 iulie 2010 şi pe constantinpistea.wordpress.com.

9 thoughts on “Gestul lui Iniesta

  1. Mana destinului? Dumnezeu? Ei, nici chiar asa. De exemplu, Navas si Ramos aveau pe sub tricou maieuri pe care scria „Antonio Puerta siempre con nosotros”. Dar n-au inscris. Pur si simplu, jucatorii isi mai scriu din cand in cand mesaje de genul asta. Nu cred c-ar trebui sa-ntelegem ca daca Daminuta isi scrie pe tricou „Maricica pitipoanca, mereu in inima mea” si inscrie pentru Milan si-si arata tricoul asta e in mod necesar mana destinului. Nu-ncerc sa diminuez gestul lui Iniesta sau sa-l trivializez. Dar parerea mea e ca nici genul mistic de comentarii si explicatii nu-i face bine. De ce nu putem, pur si simplu, sa-l respectam pe Iniesta pentru sufletul lui mare si sa-l lasam pe Dumnezeu in afara problemei, macar de data asta? Fiindca, daca n-o facem, ajungem sa cadem in cealalta extrema si sa spunnem ca Dumnezeu stinsese veioza si dormea bustean si in clipele cand Puerta si Jarque mureau.

  2. @lol : eu cred n ai inteles mai nimic din articolul asta…poate n am inteles nici eu…dar pentru mine cel putin, mesajul este : „asa a fost sa fie…” …iar in ceea ce l priveste pe Dumnezeu…nu cred ca trebuie sa o iei asa de concret…Dumnezeu poate sa fie si formula matematica care sta la baza miscarii particulelor elementare…

  3. @lol: nu înţeleseşi nimic din viaţă (de dorobanţi, orice’ar fi fost ăia), Daminuţă e cu ăilalţi, nu înscrie pentru Milan, ci pentru internaţionalii din Milano, fără număr; şi chiar dacă a fost împrumutat la d.Buc., nu cred că şi’ar fi amintit de un anume Cătălin H. (rezervă la un Euro cu nr.15) [vai, ce criptic mă simt]

    dacă e să’i dăm cezarului ce’i al cezarului, poate Jarque era mai rival decât Puerta. Care oricum a avut 22 de tricouri la o supercupă. Poate când aveau 15 ani, Andres nu putu să’i dea urechi lui Dani, ştim noi? Poate atunci ăsta mic care este vroia să fie ca ăsta care nu mai este, ce ştim noi?

  4. @lol
    Inainte de orice, acesta este un articol de opinie. Asa ca nu trebuie sa fii de acord cu el.
    Daminuta adus in aceasta discutie mi se pare ca si cum, te rog sa ma scuzi, ai planta un rahat de vaca peste un strat de lalele.
    Trebuie sa simti niste lucruri ca sa-ti dai seama de diferenta dintre misticism si destin. Daca nu simti, e treaba ta. E opinia ta.

  5. @all

    Destinul insusi nu-mi permite sa apreciez articolul la adevarata sa valoare. „Asa a fost sa fie” 😉

  6. Am impresia ca Daminuţă s-a transferat la AC Milan săptămâna asta, deci lol cam are dreptate în privinţa asta.

  7. @pretorianul
    De ce am impresia ca Daminuta e numai mijlocul de reglare al unor conturi? Cu transferul lui la Milan cred ca s-au lamurit niste calcule ascunse ochiului comun. De fapt, o sa ne lamurim cu totii de atentia pe care i-o da Milan acestui fotbalist dupa ce va incepe campionatul.

  8. e vorba de celebrele plusvalenţe ale celor două cluburi milaneze; transferul e atât de important încât eu, care trăiesc în Italia, aflu de la voi; mâine dimineaţă chiar merg să iau Gazzetta, să caut prin subsolurile’i

  9. mwah, până mâine, uite ce aflai de pe internet: trec de la Inter la Milan, la pachet, Daminuţă, Filkor şi Fossati (3 neica nimeni) în schimbul a 6,5 milioane euro. Dinamo Bucureşti cică ar fi avut jucătorul tatuat, Mister Parizer, împrumutat cu opţiune de cumpărare contra 500.000 euro. Ce afacere au pierdut, este? Milan, de banii ăştia, îşi lua lejer un fundaş lateral (e nevoie mare pe postul ăsta la ei) mai mult decât decent de prin Olanda, Cehia, Croaţia, de unde vreţi voi, chiar şi din Brazilia. Varianta cea mai neoficială şi plauzibilă în acelaşi timp e că Milan avea clauză de cumpărare a lui Amantino Mancini la sfârşitul împrumutului; în loc să’l cumpere şi să se pricopsească, trebuind să’i plătescă şi un salariu indecent degeaba, o dădură la mica înţelegere cu Internaţionalii: vă scăpăm de 3 rebuturi, le supraevaluăm, noi economisim la fondul de salarii şi voi aveţi un plus în bilanţ; uite’aşa ajunse Cristinel Daminuţă lânga Hagi, unul jucând şi la Real, şi la Barca, altul, şi la Inter, şi la Milan (cică mai are şi contract pe 5 ani)

Lasă un răspuns