De ce îmi place Turul?

MENDE, FRANCE - JULY 16: The peloton travels through a rural French landscape along stage 12 of the Tour de France July 16, 2010 in Mende, France. The stage, which started in Bourg-de-Peage, included the La Croix Neuve pass which is nearly 1.2 miles in length with an average gradient of more than 10%. Joaquin Rodriguez of Spain won the stage while Andy Schleck of Saxo Bank continued to hold onto the yellow jersey. The iconic bicycle race will include a total of 20 stages and will cover 3,642km before concluding in Paris on July 25. (Photo by Spencer Platt/Getty Images)

Ziua în care am început să mă uit la Turul Franţei a fost una în care încercam să văd care ar fi motivul pentru care aş sta ore întregi în faţa televizorului văzând cum nişte oameni pedalează pentru a ajunge la finiş. Fiind şi o etapă de plat, chinul mi se părea aproape insuportabil. Nu pricepeam în ruptul capului de ce unii sunt mai în faţă la vreo 7 minute şi cei din spate nu se chinuie să îi ajungă. Aveam impresia că cei din faţă (care, evident, nu erau vedetele ciclismului) erau nişte supraoameni, dacă reuşiseră să le ia celorlalţi o sută şi ceva de oameni 7 minute. De mare ajutor a fost şi cuplul Naum-Banciu, care oferea pe Eurosport un comentariu total diferit de comentariile sportive ale unor oameni ce rămăseseră plafonaţi în nişte fraze plictisitoare. Am ajuns dupa vreo 3 ore de urmărit o etapă ale cărei oraşe de start şi de sosire nu mi le amintesc nici astăzi, să privesc cu sufletul la gură urmărirea lansată de pluton, să îi fac harcea-parcea, în mintea mea, pe cei din faţă care pierduseră absolut inexplicabil, pe atunci, un avantaj uriaş şi să îi consider eroi pe cei care îi prinseseră pe evadaţi. Nu cunoşteam ce înseamnă strategie în ciclism, în special într-un tur întins pe 3 săptămâni, habar nu aveam de ce vitejii dintr-o etapă, abia se chinuiau să urce Col de Tourmalet a doua zi (abia mai târziu am înţeles că unui sprinter i se pare o muncă de ocnaş să urce o pantă de 7,6%).

MENDE, FRANCE - JULY 16: Thousands cheer as Kazakh Alexandre Vinokourov rides up a final climb to get third place on stage 12 of the Tour de France July 16, 2010 in Mende, France. The stage, which started in Bourg-de-Peage, included the La Croix Neuve pass which is nearly 1.2 miles in length with an average gradient of more than 10%. Joaquin Rodriguez of Spain won the stage while Andy Schleck of Saxo Bank continued to hold onto the yellow jersey. The iconic bicycle race will include a total of 20 stages and will cover 3,642km before concluding in Paris on July 25. (Photo by Spencer Platt/Getty Images)

A doua zi am aşteptat cu sufletul la gură să văd o nouă etapă din Tur. M-a prins foarte repede, iar părinţii mei nu pricepeau de ce naiba mă uit la nişte biciclişti care se chinuiau să urce un munte în urletele a mii de oameni care fluturau steaguri în faţa lor blocându-le vizibilitatea sau care alergau pe lângă ei încurajându-i de parcă de căţărarea aia depindea rămânerea lor în viaţă. După numai o zi de Tur, “marele specialist” din mine în materie de ciclism, încerca să le explice nefericiţilor ignoranţi că Miguel Indurain se lupta cu Alex Zulle şi Bjarne Riis pentru tricoul galben.

“Da’, ăla de ce are tricoul pătat cu atâtea buline roşii?”, “Şi ăla de ce e în verde?”, “Dar de ce au rămas în urmă ăia pe munte? Dacă nu eşti în stare să te caţeri, de ce te mai prezinţi?”, “De ce au marginea mânecilor de pe tricouri în culorile steagurilor unor ţări?”, “Dar dacă X a cîştigat aici pe munte, de ce nu e primul în clasament?”, “Cum se realizează clasamentul?”, “Dar, ăsta, dacă e cel mai bun, de ce nu e în evadare?”, “Dar ăla ce caută pe motocicleta aia galbenă?”. Ce mai, eram o enciclopedie a ciclismului! Nu mai conta că nu cunoşteam răspunsul la toate întrebările, oricum nu aveau cum să mă verifice. Eram uimit de câtă energie, câtă încrâncenare şi câte orgolii pot aduce la suprafaţă câteva pedalări. Începusem să ţin cu unii ciclişti, dar îmi schimbam favoriţii în secunda a doua dacă mi se părea ca unul dintre ei fusese nedreptăţit în vreun fel.

Atmosphere during the twentieth stage of the Tour de France between Montelimar and Mont Ventoux, France on July 25, 2009. Photo by Rodolphe Escher/JDD/Cameleon/ABACAPRESS.COM Photo via Newscom

Uneori îmi doream să câştige toţi, alteori ca Indurain sa mai ia un Tur pentru a avea un nou record. Aşteptam cu nerăbdare să aflu detalii tehnice despre biciclete şi ma întristam când aflam că unul sau altul dintre ciclişti a abandonat, iar dacă se întâmpla să fie de la o echipă care nu câştigase nici o etapă, toată susţinerea mea era aruncată cu furie spre acea echipă (chiar dacă mai erau doar vreo 4 rutieri din 9) în speranţa că îi voi vedea încercând să se evidenţieze sau chiar să câştige, măcar un sprint sau o căţărare, apoi îi îndemnam să nu renunţe, pentru că victoria de etapă era doar la un amărât de Mont Ventoux depărtare, după care mă îngrozeam văzând şerpuirea înfiorătoare a drumului oferită de televizunea franceză care parcă încerca să mă convingă, totuşi, că nu e chiar atât de uşor. “Fir-ar să fie!” îmi încurajam cu şi mai mare îndârjire favoriţii de moment, “doar nu vă face pe voi, nenorocitul ăsta uriaş şi golaş care nici măcar nu lasă iarba să crească! Fiţi bărbaţi şi luptaţi, arătaţi-i că nu e decât un arogant care trebuie să plăteasca tribut turului şi anul ăsta”, în timp ce bieţii ciclişti abia puteau să se mai ridice din şa pentru a mai da o pedală sau două. Cui îi mai păsa dacă ei nu mai puteau urca? Eu trebuia să câştig, iar sângele trebuia să curgă dacă era nevoie.

Nici măcar cazurile de dopaj nu mă făceau să mă îndepărtez de fenomen. Ştiam că undeva stau bine pitiţi nişte ciclişti care abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Îi lăsam deoparte fără nici un regret pe cei care erau prinşi cu mâţa-n sac fără să mă indignez de “scârbavnica” lor faptă pentru că era mai interesant să îmi găsesc alţi favoriţi, decât să îi jelesc pe cei “plecaţi”. Şi astfel până îmi găseam un nou favorit, îl vedeam pe Armstrong, care în timp ce urca vertiginos pe munte, se oprea lângă cel care evadase încă din startul etapei şi începuse primul urcarea în urmă cu vreo 20 de minute, pentru a se poticni în faţa unui zid numit Galibier, îl bătea uşor pe umăr mulţumindu-i pentru efortul depus şi felicitându-l pentru performanţa realizată până atunci. Un fair-play cum rar se poate întâlni şi te face să vezi că cei pe care îi ştiam până atunci a fi nişte maşini infernale au şi puţin suflet.

După un timp m-am întrebat ce mă făcea să urmăresc an de an trei mari tururi de ciclism şi apoi câteva curse clasice, iar răspunsul a fost unul singur: din cauza lor, a fanilor.

PAU, FRANCE - JULY 20: The peloton ride up a climb during stage 16 of the Tour de France on July 20, 2010 in Pau, France. The stage, between Bagneres-de-Luchon and Pau, featured four major climbs including the Col du Tourmalet. French rider Pierrick Fedrigo won the stage while Alberto Contador retained the yellow jersey. The iconic bicycle race will include a total of 20 stages and will cover 3,642km before concluding in Paris on July 25. (Photo by Spencer Platt/Getty Images)
PAU, FRANCE - JULY 20: Thousands cheer on the peloton as they come to the top of the Col du Tourmalet during stage 16 of the Tour de France on July 20, 2010 in Pau, France. The stage, between Bagneres-de-Luchon and Pau, featured four major climbs including the Col du Tourmalet. French rider Pierrick Fedrigo won the stage while Alberto Contador retained the yellow jersey. The iconic bicycle race will include a total of 20 stages and will cover 3,642km before concluding in Paris on July 25. (Photo by Spencer Platt/Getty Images)

REVEL, FRANCE - JULY 17: People wait for the peloton to pass  during the 196km Stage 13 of the Tour de France on July 17, 2010 in  Revel, France. The hilly stage from Rodez featured a final climb, the  category three 1.9-kilometres Saint-Ferreol. While Luxembourg's Andy  Schleck of team Saxo Bank continues to wear the yellow jersey, Astana  rider Alexandre Vinokourov won the stage.The iconic bicycle race will  include a total of 20 stages and will cover 3,642km before concluding in  Paris on July 25. (Photo by Spencer Platt/Getty Images)Nu poţi să nu apreciezi că pe marginea drumului, zeci de mii de oameni (în special, cei de pe căţărări) îi încurajează pe toţi cicliştii, indiferent de echipa la care sunt, de ţara pe care o reprezintă sau de locul pe care îl ocupa în clasament. Rare sunt sporturile în care spectatorii încurajeaza toţi concurenţii, le apreciază efortul şi nu eşti nevoit să auzi înjurăturile tuturor faţă de unul sau altul dintre sportivi, iar ciclismul pentru asta este iubit: pentru că fiind acolo, la o respiraţie distanţă de locul acţiunii, ai senzaţia că totul este transparent şi nu mult ar lipsi să îl dai jos pe ciclistul profesionist şi să continui tu cursa.

Articol apărut şi pe http://discutiilaocafea.blogspot.com/

5 thoughts on “De ce îmi place Turul?

  1. Prima mea amintire vie cu un tur e cea din anul in care s-a retras Indurain (’96). Ma mai uitasem si anii dinainte, dar caderea „monstrului” spaniol mi-a ramas in memorie. Apoi a venit Pantani. Pana-n 2000 cred ca n-a mai fost etapa pe care s-o fi pierdut. Dupa, n-a mai fost nimic. Chiar daca am continuat sa ma uit, uneori cateva minute dintr-o etapa, alteori cateva ore, nu mai e la fel. Victoriile lui Lance m-au lasat rece. La fel a spaniolilor din ultimii ani.

  2. Am avut aceeasi senzatie dupa disparitia lui Pantani si aproape am facut la fel ca tine: sa vad etape din cand in cand sau 2-3 minute, dar mi-am spus ca spectacolul totusi exista

  3. si eu tot cu indurain am deschis ochii ’94 – ’95. dadeau pe tvr rezumatele etapelor. in anii urmatori am facut rost de cablu si am incremenit in fata televizorului pe eurosport cu zilele. numai indurain, jalabert, virenque si ulrich aveam in cap.

    inca ma mai intreaba si pe mine cine mai e prin casa ce naiba e atat de interesant la niste biciclete timp de 6 ore. nu stiu sa raspund: suferinta ciclistilor, fanii nebuni de pe margine, pustiul de pe mont ventoux, comentariul. nu stiu sa aleg. i-am explicat prietenei mele si anul asta si anul trecut ce inseamna fiecare tricou (a uitat de fiecare data). nu a inteles what the fuss is about. cum scrie si in articol: ‘pai daca ala in verde nu poate pe munte, de ce a mai venit? sa se faca de ras?’. pana la urma au atras-o retele culinare locale. ea nota ingrediente, eu urmaream in avans profilul etapei sa vad unde vin bataliile pe inaltimi.

  4. @ Bogdan

    Si eu îi explic pretorienei în fiecare an ce tricou are fiecare şi cum se calculează clasamentul general. Şi nu mă deranjează! Îi explic în fiecare an, iar anul ăsta mă întreba chestii noi, semn că le-a înţeles pe celelalte. Ştia chiar şi că Astana e echipa lui Contador, iar la anul ştie că vom ţine cu Schlek :)

Lasă un răspuns