Destine de oameni mari

Jun. 08, 2010 - Boston, MASSACHUSETTS, UNITED STATES - epa02193012 Los Angeles Lakers player Pau Gasol from Spain goes in for dunk against Boston Celtics player Paul Pierce (L) during the first half of game three of the NBA Finals at TD Gardens in Boston, Massachusetts, USA, 08 June 2010. The Los Angeles Lakers lead the series at 2-1 for the best of seven games.

Când avea vreo 11 ani, Pau Gasol visa să ajungă doctor, să găsească antivirusul pentru HIV şi să salveze vieţi. Până să intre la Universitatea din Barcelona, unde avea să desfacă morţi, Pau, un adolescent în formare, lung ca o trestie, a învăţat să-l aşeze pe Ceaikovski pe clapele pianului, s-a apucat de limbi străine, în special italiana şi franceza, şi de ronţăit cărţi, dar nu orice fel de cărţi, ci mai ales din acelea mai groase de 1000 de pagini.

Ezra Frech este un băieţel din California. Ezra joacă baschet de dimineaţa până seara, în sufragerie, la sala de sport, în curte, oriunde. Joacă, joacă, joacă, fără să-şi dea seama când umbra coşului de baschet trece dintr-o parte în alta a panoului. Apoi mama lui strigă „Cina!” şi Ezra merge să se spele pe mâini. Puţin şchiopătând, încât nici n-ai zice că, la doar patru ani, Ezra are un picior prostetic.

Pe la 21 de ani, abia ajuns la Memphis, Pau era privit cu neîncredere. Americanii nu prea ştiau cum să-l trateze pe spaniolul care locuia cu părinţii la marginea oraşului, asculta muzică clasică în maşină şi putea vorbi despre Pavarotti la fel de bine ca despre baschet.

Mult mai târziu, pe când cromozomii lui Ezra se certau între ei şi nu mai transmiteau informaţii corecte către partea stângă a corpului, Pau ajungea la Los Angeles Lakers, unde discuta cu antrenorul despre romanele lui Hemingway. Ezra se năştea cu mâna stângă şi piciorul stâng defecte, iar Pau era ales cel mai bun jucător de baschet de la Mondialul din 2006. Apoi, lui Ezra i-au tăiat piciorul şi i-au pus în loc „roboţelul”. Mâna stângă a rămas ofilită, dar asta n-are nimic de-a face cu pofta de joacă a puştiului care aruncă la coş mai bine decât unul „normal” şi îmbracă mereu un tricou cu numărul 16 pe care scrie Gasol.

Pau a aflat că, într-o dimineaţă, Ezra a luat o cariocă neagră, a intrat în camera părinţilor şi i-a somat: „Vreau o barbă ca a lui!”. Apoi, băieţelul s-a tuns exact ca jucătorul… Visa să-l cunoască pe Paul Gasol. Abia aştepta să-i spună cum poate el să sară, „nu prea bine, dar altfel”. Mamei lui Ezra încă îi dau lacrimile când îşi aminteşte zilele în care micuţul o roagă să discute cu Dumnezeu şi să-i ceară un stâng bun, ca al celorlalţi copii…

Ezra încă nu ştie că lumea ţine în marsupiul său şi lucruri imposibile. Orice vis îi pare realizabil, mai ales din ziua în care l-a văzut pe Pau intrând în camera sa. Uriaşul de 2,13 metri, dublu campion al NBA, l-a luat în braţe pe Ezra şi i-a gâdilat fruntea cu barba sa. Apoi, fostul aspirant la cariera de doctor a spus controlându-şi emoţiile ca înaintea unei aruncări de trei puncte: „Când petreci câteva minute cu un astfel de copil, te simţi binecuvântat”. N-a descoperit leacul pentru HIV, dar a lipit cerul de mintea unui copil pentru care totul e posibil.

Articol publicat în „Observatorul militar” din 4 august 2010 şi pe constantinpistea.wordpress.com.

2 thoughts on “Destine de oameni mari

Lasă un răspuns