Prima semifinală de la US Open nu scapă de suspecţii de serviciu

Dacă în fotbal expresia „nu mai există echipe mici” a devenit o banalitate, în tenis s-a împământenit teoria conform căreia nu mai există jucători de top incompleţi. În urmă cu 13 ani, când Pete Sampras a devenit primul model al copilăriei mele, jucătorii de tenis erau împărţiţi dihotomic, după stilul de joc, în defensivi şi ofensivi. Goran Ivanisevic, Patrick Rafter, Boris Becker şi, mai ales, Pete Sampras şlefuiau aproape impecabil arta serviciului-vole. De cealaltă parte, copiii zgurii se încăpăţânau să le ţină piept acestora printr-un joc de pe fundul terenului, bazat pe o tehnică şi o deplasare în teren exagerate, gândite şi dezvoltate în special de iberici. Exponentul excepţiei de la această regulă a timpului respectiv a fost Andre Agassi, care, pe lângă înfăţişarea excentrică pe care o etala imperturbabil, dispunea de cel mai bun retur de serviciu din lume. Meciurile antologice Sampras-Agassi pot fi studiate mult timp de acum încolo ca fiind exemplul perfect de încleştare a celor două stiluri de joc.
Tenisul şi-a urmat cursul firesc şi acum suntem martorii unei epoci în care jucătorii trebuie verificaţi dacă sunt compuşi din organe umane, pentru că performanţele fizice şi psihice de care sunt în stare depăşesc capacităţile de înţelegere ale spectatorilor. Dacă norocul că suntem contemporani cu oameni precum Roger Federer sau Rafael Nadal nu e de ajuns, turneele de Grand Slam ne livrează de patru ori pe an esenţa măiestriei în tenis.

Primul sfert de finală de la Open-ul american demonstra elocvent nivelul la care a ajuns sportul alb. S-au înfruntat, de-o parte a fileului, Gael Monfils, locul 17 în lume, iar de cealaltă parte Novak Djokovic, locul 3 în clasamentul ATP.

Novak Djokovic of Serbia, third seed, returns the ball to Gael Monfils of France during their quarter-final match at the U.S. Open held at the National Tennis Center on September 8, 2010 in New York.   UPI /Monika Graff Photo via Newscom

Ambii jucători sunt tineri, francezul având 24 de ani (1,93 cm), iar sârbul 23 (1,88 cm). Jocul asemănător pe care îl practică cei doi contrazice ideea învechită conform căreia mobilitatea în teren a jucătorilor înalţi este compromisă. Djokovic este recunoscut pentru faptul că, pe lângă serviciul puternic şi bine plasat, eliberează o agresivitate din spatele terenului care l-a proclamat atentatorul numărul 1 asupra dinastiei lui Nadal şi Federer. Procentajul primului serviciu din sfertul de finală împotriva lui Monfils de 74% fiind mai mult decât suficient în argumentaţia pe care o desfăşor. Nici nu mai trebuie să menţionez cele 38 de lovituri câştigătoare faţă de cele 17 ale lui Gael.

Înainte de acest meci, Djokovic avea 4 victorii împotriva lui Monfils, iar scorul 7-6, 6-1, 6-2 din acest meci a confirmat pronosticurile ce-l favorizau pe sârb înaintea partidei. Francezul flamboaiant nu se simte bine dacă meciurile lui nu durează cel puţin 4 ore, aşa că era pregătit de o luptă care să-i dea prilejul de a face spectacolul devenit deja notoriu. Cum Novak şi-a făcut temele şi era conştient de artificiile lui Monfils, reţeta era clară. Se prefigura un meci dramatic, dureros de intens, care i-ar fi secat pe ambii protagonişti de energia unei viitoare semifinale. Dar, la New York a stricat planurile un fenomen meteorologic destul de banal, vântul. Rafalele de vânt care au deranjat sâcâitor de mult meciurile din zilele precedente nu s-au oprit nici în primul sfert de finală. Rezultatul a fost puţin dezamăgitor, calitatea tenisului prestat de cei doi sportivi fiind avariată notabil. Astfel că eu, personal, rămân, după acest meci, cu imaginea unui Djokovic foarte hotărât să ridice încă un trofeu de Grand Slam, pe lângă cel de la Australian Open, dar şi cu convingerea că Monfils are destul potenţial încât să intre cât de curând în primii zece jucători de tenis ai lumii.

La o oră mult mai spre dimineaţă decât duelul lui Djokovic cu Monfils s-a desfăşurat al doilea sfert de finală, un meci care începe să devină un clasic, Roger Federer vs Robin Soderling. Favoritul numărul 2 şi favoritul numărul 5 la US Open au o întreagă colecţie de meciuri unul împotriva celuilalt, câştigate în proporţie covârşitoare de elveţian. La fel s-a întâmplat şi astăzi, durata de doar o oră şi cincizeci de minute reflectând jocul impresionant etalat de fostul lider mondial. Trei break-uri decisive i-au fost de ajuns lui Roger pentru a se califica în semifinală, iar serviciul eficient de care a abuzat pe parcursul celor trei seturi i-a conferit o linişte prielnică. Scorul 6-4, 6-4, 7-5 care se va înregistra în dosarele statisticienilor ATP scoate în evidenţă şi accentul pus pe serviciu şi lovituri decisive ale lui Federer. Chiar şi în meciul cu suedezul Soderling am putut observa o schimbare în evoluţia celui mai bun jucător din istoria tenisului. Elveţianul nu mai adoptă total acelaşi stil ca acum câţiva ani, când avea vulnerabilităţi doar de natură microscopică pentru că adversarii nu erau în stare să le perceapă. Atunci juca aproape perfect atât la fileu, cât şi de pe fundul terenului. Deplasarea în teren era impecabilă, iar schimburile lungi de mingi se terminau în majoritatea situaţiilor în favoarea lui. Acum, la cei 29 de ani pe care îi are, forţează serviciul, avansează des la fileu şi încearcă să termine punctul cât de repede poate.

NEW YORK - SEPTEMBER 08: Roger Federer of Switzerland returns a shot against Robin Soderling of Sweden during his men's singles quarterfinal match on day ten of the 2010 U.S. Open at the USTA Billie Jean King National Tennis Center on September 8, 2010 in the Flushing neighborhood of the Queens borough of New York City. (Photo by Matthew Stockman/Getty Images)

Această ajustare a stilului de joc nu trebuie să mire pe nimeni având în vedere că noul antrenor al lui Roger este Paul Annacone, fostul antrenor din perioada 1995-2001 al lui Pete Sampras. Federer nu este deloc un jucător terminat, iar semifinala împotriva lui Djokovic este oportunitatea ideală pentru a o demonstra încă o dată.

Lasă un răspuns