Alergare pe şapte continente. Povestea maratonului din Chile.

Mi-am propus să devin primul român care aleargă câte un maraton pe fiecare continent şi mă ţin de cuvânt sau, mai precis… de plan.

În iulie a fost deşertul din Australia, în octombrie maratonul de la Istanbul, acum a venit rândul marii ”provocari” de a alerga 2 maratoane într-o singură săptămână, în Chile şi Antarctica. Până să ajung în apropierea Polului Sud, hai să vă povestesc cum a fost la maratonul Coastei Pacificului din Vina del Mar, Chile…

4.30 dimineaţa – a sunat ceasul. Nu am apucat să dorm decât vreo 4 ore, deşi eram pornit să mă culc pe la 9. M-am convins: înainte de maratoane am emoţii şi nu am nicio şansă să pot dormi mai mult de 3-4 ore!

La 5 am ieşit pe uşă şi am plecat spre locul de întâlnire anunţat de organizatori, de unde urmam să fim luaţi cu autocarele către locul de start.

Bezna totală şi frigul tipic litoralului (sau, mă rog, briza), în cazul de faţă vreo 7-8 grade, m-au convins că este mai bine să stau în autocar, până când pleacă.

La 6 au început să plece autocarele, iar după aproape o oră eram la locul de start. Am avut ceva emoţii, pentru că tot mergeam şi mergeam – si mă temeam să nu ajungem cumva în Argentina, pentru că nu aveam paşaportul la mine…

Peisajul (atât cât se vedea) a fost frumos în primii 10-15 km, când am mers paralel cu oceanul. La un moment dat, am virat într-o pădure, apoi am trecut prin nişte sate şi prin nişte zone industriale – mă simţeam de parcă făceam turul combinatului chimic de la Rm. Vâlcea. Într-un final s-a făcut lumină şi am ajuns între nişte munţi înceţoşaţi, temperatura fiind la deja simţitor mai prietenoasă (probabil în jur de 16-17 grade).

Ca la orice maraton (bănuiesc) s-au format imediat mega cozi la cele 4 toalete ecologice, iar maratoniştii au început să îşi facă încălzirea. A propos de încălzire, cred că a fost maratonul înainte de care m-am încălzit cel mai bine (ca să nu mai păţesc ca la Istanbul, unde m-a durut îngrozitor genunchiul, probabil din cauza încălzirii ceva mai precare…).

Startul a fost punctual ca la nemţi, la 7.30 organizatorii au pus la boxe Black Eyed Peas – I got the feeling (o melodie care continuă să mă bine dispună, deşi s-a cam învechit) şi ne-au dat undă verde.

Am refăcut în sens invers traseul pe care mersesem cu autocarele şi am văzut mai bine parcul industrial, care era înconjurat de palmieri. Ce drăguţ!

După vreo o oră s-a încălzit şi am început să revăd filmul maratonului meu de la Istanbul. Din fericire, nu s-a încălzit atât de tare şi, în plus, cerul a rămas înnorat.

Ce a fost mai puţin plăcut: numărul ENORM de urcuşuri (dar şi coborâşuri, spre bucuria mea), noroc cu antrenamentele montane din ultima perioadă!

Ultima parte a maratonului a fost absolut SUPERBĂ, nu doar pentru că mă simţeam excelent, ci mai ales priveliştii: în dreapta oceanul, în stânga muntii… Pentru că ajunsesem la „civilizatie”, oamenii ne aplaudau, ne încurajau – cam ca la majoritatea maratoanelor de oraş.

Am dat iPod-ul la maxim şi am trecut linia de finish în cel mai bun timp din „lunga” mea carieră de alergător) – 3 ore, 54 de minute, 32 de secunde.

O mare bilă albă pentru organizatorii maratonului: ultimii 3 kilometri au fost în coborâre, deci mult uman decât la Istanbul, unde am urcat în ultimii 2 kilometri de am crezut că îmi iese limba. Mai lipsesa să ne pună să facem un pic de alpinism la final, să ne căţărăm vreo 50 de metri pe Moscheea Albastră…

Ce mi-a mai plăcut: chilienii sunt foarte patrioţi şi mândri de ţara lor – îşi pun steagul peste tot (case, magazine, maşini, tricouri etc.). De asemenea, sunt zâmbitori, prietenoşi, amabili şi par să se distreze destul de bine. Am văzut şi o grămadă de câini vagabonzi, aşa că m-am simţit oarecum ca acasă.. Nu m-a atacat niciunul, parcă sunt mai liniştiţi decât ai noştri…

Preţurile sunt excelente pentru ceea ce se oferă, mănânci cu maxim 10 euro în restaurante (salată + fel principal), ceea ce mi se pare mai mult decât decent, având în vedere că Vina del Mar este o staţiune bine cotată. La capitolul cazare, am ales un hotel de 4*, care m-a costat cam cât unul de 3* pe litoralul românesc (în staţiunile fără pretenţii), iar condiţiile sunt super meseriaşe. În fine, avem ce învăţa la capitolul turism de la băieţii ăştia (dar să nu intrăm în discuţii care să ne facă să oftăm…)

Cam aşa a fost maratonul Coastei Pacificului 2010 – Chile. L-am bifat cu bucurie şi pe ăsta. Nu îmi vine să cred că AU MAI RĂMAS DOAR 4!!. Deja mă gândesc la Antarctica, deşi mi s-a făcut dor de casă şi mă simt de parcă aş fi plecat de o luna. Noroc cu telefoanele astea (bună invenţie!)

Aaaa, era să uit! Chilienii mă uimesc în continuare prin punctualitate şi rapiditate – au postat pe site rezultatele maratonului, în mai puţin de 1 zi !

Aşadar, cifrele competiţiei:

– 1611 participanţi, din 11 ţări.

– 3 probe: maraton, semi maraton şi 10 km.

– la maraton au participat 354 de concurenţi, din care 143 la categoria mea de vârstă (20-39).

– m-am clasat pe locul 67, ceea ce nu este deloc rău pentru un alergător aflat de abia la al 4-lea maraton. Va fi cu siguranţă mai bine în Antarctica, unde am asigurat un loc  primii 35 (pentru  acesta este numărul de participanti…)

– un fapt divers:  1/3 dintre participanţii la cele 3 probe au abandonat sau  nu au terminat în timpul  stabilit de organizatori!

Şi încă ceva, pentru cei interesaţi: au început deja înscrierile pentru ediţia din 2011 a maratonului Coastei Pacificului :)

Cine vrea să vadă ce mai fac… jurnalul meu online vă aşteaptă cu bucurie: www.andreirosu.wordpress.com

Pe curând!

andrei

4 thoughts on “Alergare pe şapte continente. Povestea maratonului din Chile.

  1. e mai mult decât sport,e maraton.eu nu am răbdare nici să privesc apăi să particip.felicitări pt performanţă şi baftă mai departe

Lasă un răspuns