Fetelor mele nenăscute

Dragele mele,

Ştiu că m-aţi privit, de acolo, de sus şi că mi-aţi ţinut pumnişorii strânşi. Aşa aţi stat cinci luni la mine în burtică şi aşa vreau să vă am mereu în închipuire. Sau măcar cât timp voi mai juca handbal.

O vreme m-am învinuit pentru ce vi s-a întâmplat. Am aflat de existenţa voastră cu o săptămână înaintea semifinalei de Liga Campionilor şi n-am vrut s-o pierd pentru nimic în lume, fiindcă nu ştiu când m-aş mai fi întâlnit cu o asemenea ocazie. Doctorii m-au avertizat că aş putea avea probleme, că aş putea fi lovită, dar eu le-am spus: „Voi pune piciorul în faţă, să le întâmpin pe adversare un pic din lateral, dar nu vreau să le las pe fete acum. Atât cât pot, vreau să ajut şi eu echipa, să jucăm finala.” Voiam o fetiţă, pe care s-o cheme Maria, Dumnezeu mi-a dat două, apoi mi le-a luat. Poate am greşit şi eu. Mulţi au spus că am fost inconştientă, alţii m-au numit eroină. Nu-s nici una, nici alta, sunt doar o femeie tânără. Iar handbalul e viaţa mea.

După ce v-am pierdut, tot handbalul m-a ajutat să trec peste durere. Chiar dacă nu eram sigură când voi reveni, n-au trecut decât două luni până când m-am întors pe parchet. În timp ce fetele de la Oltchim munceau în sala de forţă, eu stăteam acasă şi plângeam. Dar ele au fost extraordinare. Mi-au spus că sunt tânără şi că pot încerca oricând din nou. Ele sunt cea de-a doua familie a mea, ele ştiu cel mai bine durerile cu care jucăm, loviturile primite, vânătăile cu care terminăm fiecare meci.

Am jucat destul de puţin în toamnă. Apoi am primit vestea că sunt în lotul lărgit pentru Europene. Mă cam aşteptam la asta. Dar anunţul că voi pleca în Danemarca m-a surprins. Nu-mi revenisem complet din punct de vedere fizic, dar şi psihic şi nu eram sigură că voi face faţă unei competiţii cu meciuri din două în două zile. Domnul Voina m-a convins însă că nu se poate să nu fac parte din echipă, că are încredere în mine şi că vom face împreună un turneu reuşit. Deja lipseau Ramona şi Carmen.

Cel mai greu meci a fost primul. Ştiam că dacă le vom bate pe spanioloaice vom face un turneu mare. Nu ne-am gândit nicio clipă la medalii, ci doar să câştigăm fiecare meci în parte. Cu Danemarca aţi văzut ce atmosferă a fost. Ne-a durut că i-am dezamăgit pe cei de-acasă. Apoi am început să câştigăm din nou. Cu Serbia a fost mai greu decât a arătat tabela, fiindcă ştiţi şi voi cât de luptătoare sunt. În plus, s-a accidentat şi Cristina. Cu croatele la fel. A fost rândul Paulei să se accidenteze grav si credeam că suntem blestemate. Chiar trebuie să se accidenteze una din noi la fiecare victorie? Iar cu Muntenegru a fost cel mai tensionat meci. Majoritatea acelor fete joacă la Buducnost şi anul acesta nu mai cunoscuseră gustul înfrângerii. Bine, le bătuse Croatia cu câteva zile în urmă, dar ne era un pic teamă de ele. Şi aveam în suflet ideea că dacă vom câştiga, iarăşi vom rămâne cu una mai puţin. Cu Rusia am încercat să ne ferim de accidentări, poate a părut că ne-am comportat ca nişte amatoare, dar nu e aşa. O adevărată profesionistă trebuie să-şi cunoască interesul şi chiar dacă unii s-au supărat pe noi pentru diferenţă, zilele acelea de odihnă s-au văzut la final.

Dar am pierdut şi cu Suedia! Un meci pe care eram atât de sigure că-l vom câştiga… Poate siguranţa asta ne-a făcut rău. Poate ne-a fost teamă de finală. Dar eu cred că am pierdut fiindcă suedezele au fost mai bune. Atunci, în ziua aceea, la ora aceea, au prins meciul vieţii lor. Iar noi nu. Mai simplu de atât nu pot explica lucrurile.

Am plâns mult după meci. Domnul Voina ne-a găsit pe toate la ora trei dimineaţa, în holul de la etajul trei al hotelului. Vorbeam şi plângeam. Ne-a spus să intrăm în camere, că a doua zi vor mătura danezele cu noi. „Nu, domnule Profesor, i-am spus eu, mâine le batem pe daneze chiar dac-am sta nedormite în seara asta! Mâine nu pierdem, vă promitem!” Şi ne-am ţinut de promisiune! Am ţipat, fiecare din noi, la orice minge şutată, la orice blocaj, la orice minge apărată. Publicul ne huiduia, iar noi aplaudam şi zâmbeam. Fiindcă ştiam că nu puteam pierde. Ada a jucat cu un picior bandajat tot meciul, Toto a primit o minge peste faţă. Dar n-am pierdut. Of, de-am fi fost la fel şi-n semifinale…

Acum stau pe podium, cu pălăria tricoloră pe cap, aşteptându-mi medalia pe care mi-aş fi dorit atât să v-o pun de gât. Fetele au avut mai devreme ideea să îmbrăcăm tricouri albe, pe care am scris câte un cuvânt, formând mesajul „DOAR PENTRU VOI CEI CARE NE-AŢI FOST APROAPE LA BINE DAR MAI ALES LA GREU VĂ IUBIM” Mă gândesc la părinţii şi la soţul meu, la prietenii de acasă şi la voi două. Pe toţi v-am simţit lângă mine de fiecare dată când am primit o palmă peste faţă sau peste piept, când am recepţionat coate în stomac sau mi s-a blocat braţul de aruncare sau mi se punea piedică. Pentru voi am câştigat medalia asta, mai mult decât pentru mine sau pentru România…

Ia staţi, că-mi sună telefonul, cred că e cineva de-acasă…

…………………………………………………………………………………

„Felicitări şi condoleanţe”, mi-au spus. Nu ştiam ce să cred. A murit bunica. Oooooof, nu mai pot continua să scriu……….

Vă sărut şi vă iubesc
Adina

(A aparut si la http://www.fotbalvvv.com/2010/12/fetelor-mele-nenascute.html)

2 thoughts on “Fetelor mele nenăscute

Lasă un răspuns