Campionii canapelelor

Suntem, fără discuţie, o naţiune de campioni europeni, mondiali şi olimpici. Ne cam dor genunchii când, apăsând butonul roşu al telecomenzii, stingem televizorul şi ne ridicăm din fotoliu să mergem la culcare. Refuzăm diplomatic invitaţiile prietenilor la un fotbal în sală, de teamă să nu păţim ca ultima oară, când ne-am întors acasă cu o unghie înnegrită. În fond, la ce bun să dai 15 lei pentru a închiria o oră sala de sport, dacă după 10 minute nu te mai poţi ţine pe picioare din cauza pachetului de ţigări fumat peste zi? Nimic nu se compară însă cu durerile (de cap, de inimă) pe care ni le provoacă „contraperformanţele” celor pe care-i învestim cu încrederea noastră. Fiindcă, nu-i aşa?, ne-am născut ştiind că românii nu pot fi decât campioni şi orice loc de la 2 în jos e o dovadă a faptului că noi, locuitorii canapelelor, ne-am descurca infinit mai bine decât netrebnicii ăştia care ne reprezintă şi ne fac de ruşine mulţumindu-se, mioritic, cu atât de puţin.

Iarna reprezintă pentru noi anotimpul în care ne enervăm cel mai mult din cauza întârzierilor în trafic sau a frigului din vagoanele de tren şi când nu trebuie să uităm să ne punem mănuşile, căciula şi fularul la ieşirea din casă pentru a cumpăra pâine de la chioşcul de la colţul străzii. Ceea ce ne dă dreptul de a fi dezamăgiţi de locul 15 al Evei şi ne face să ne întrebăm de ce se dau banii noştri pentru a trimite la Jocurile Olimpice sportivi ce se mândresc cu faptul că au terminat cursa.

Gâfâim din greu cărând cei doi saci de câte 3 kg de cartofi de la maşină până la lift. Asta şi poveştile părinţilor noştri despre victoria din noiembrie 1980 contra Franţei de pe Giuleşti ne fac să strâmbăm din nas aflând că suntem singura ţară din lumea a doua a rugby-ului care a participat la toate ediţiile Campionatului Mondial. Ce-o fi aşa mare performanţă să participi doar ca să fii sparring partner pentru coloşi precum Hastings, Roumat, Richter, Matt Burke, Tuqiri ori Rokocoko?

Mergem o dată pe an la un meci de handbal, fiindcă un prieten ne-a spus că va fi acolo fata de care suntem îndrăgostiţi, iar asta e de ajuns pentru a ne arăta dezamăgirea pentru o biată medalie de bronz la un Campionat European şi pentru a cere, atotştiutori, înlocuirea incompetentului de antrenor cu ăla dinainte, ăla care se agita pe margine şi le-njura, ăla… cum îl chema?

Singura noastră legătură cu gimnastica este săritura peste balta din faţa magazinului unde ne facem cumpărăturile, dar apartenenţa la o naţiune cu tradiţie ne dă dreptul să înjurăm un copil care calcă în afara covorului la un Campionat Mondial, lăsându-ne fără medalie.

Strângem pumnii doar când moaca nevestei pare a-i cere cu disperare, îi folosim doar pentru a lovi măsuţa pe care stă cafeaua în care nu e destul zahăr, dar meciurile privite în reluare ne conferă experienţa necesară pentru a declara cariera singurului campion mondial de box pe care-l avem una artificială, presărată cu adversari modeşti, bătuţi în sala „de acasă”.

Unghia înnegrită, cei 15 lei şi gâfâielile patetice sunt uitate înaintea televizorului, acolo unde toţi suntem selecţioneri, propunem nume pentru Naţională şi luăm peste picior un câştigător de Champions League (daca nu era Specialul, mă-nţelegi …) pentru marcajul larg făcut atacantului cu 10 ani mai tânăr care ne îngroapă speranţele de calificare la un turneu final în care oricum n-am face decât să ieşim din grupe cu ştampila de „cea mai urâtă echipă” a competiţiei.

Iar peste 10 ani le vom povesti cu nostalgie copiilor despre zilele când priveam de pe canapea cum sportivii noştri terminau pe 15, luau un bronz, înscriau un eseu eroic Noii Zeelande, dansau mirific la sol, ridicau centuri cu diamante deasupra capetelor sau făceau egal cu campioana şi vicecampioana mondială, deplângând decăderea sportului românesc, după care le vom recomanda un medic de familie bun care să le dea scutirea de la orele de educaţie fizică.

6 thoughts on “Campionii canapelelor

  1. Pingback: Tweets that mention Campionii canapelelor | sportibus.ro -- Topsy.com

  2. Roach, ai descris cum nu se poate mai bine comportamentul a, cred eu, 95% dintre adulti. Marea problema este ca si copiii copiaza acest „model”. In momentul cand „parintele” il va indruma catre un sport, ca de, asa a vazut el ca se face el nu are acel bagaj elementar de cunostinte dobandite pe maidan.
    Respect

  3. Daca epoca comunista a produs ceva de valoare a fost Sportul. Care a cointeresat marea majoritate a tinerilor si care i-a facut sa viseze ca vor fi campioni, undeva, cindva. Totul se invirtea in jurul sportului fiindca de politica si rahatul dintre doua telejurnale ne era lehamite. Iepoca de aur l-a produs si pe Patzaichin si pe Nadia si da, si pe Hagi. 3 briliante veritabile. Libertatea prost inteleasa a produs un briliant. Mutu. Care ne-a lasat muti de ani de zile si pe care il slefuiesc in continuare interlopii care l-au produs si nu pot sa-l vinda mai pe nimic. Asta e problema – atunci sportul nu era o afarcere pe cind acum (vezi Steaua lui Becali sau Dinamo lui Borcea) au devenit buticuri. Tinerii de azi s-au trezit dintr-o data antagonizati intr-o lume in care nu apartin, in care regulile nu au sens si incompetenta si tupeul sunt si premiate si sunt premium. Vom mai auzi de sportivi romani la cel mai inalt nivel. Dar in afara de numele pe care patriotic si-l vor fi pastrat nimic nu va aduce cu tara care l-a produs fie pe el, fie pe parintii lui. Vor fi adoptati de noi, cei din canapele, ca fiind de-ai nostri desi in realitate ei nu exista pentru noi decit in imaginatia noastra,exact ca in filmul Total Recall. Si exact ca si in acel film vom plati bani grei sa-i vedem, din ce in ce mai multi bani fiindca vor fi din ce in in ce mai putini iar cei care fac afaceri de pe urma slabiciunii romanului pentru sport vor fi din ce in ce mai multi.

  4. Wow, felicitari pt articol si ilustratii :) Un articol care trebuia scris de mult. Ca pasionat de tenis, am citit ani de zile comentari despre cit de slabi sunt Andrei Pavel si Victor Hanescu, care ne-au tinut 10 ani in grupa mondiala, o performanta la fel de neobservata ca si calificarea „stejarilor” la toate CM de rugby. Oameni care nu au vazut in viata lor o minge care circula in medie cu 150km de ora, ii slavesc dupa victorie si ii ingroapa dupa o infringere intr-un sfert de finala.
    Despre fotbal, ce rost mai are sa vorbesc, ca doar toti ne pricepem la fotbal. Voi spune doar atit: m-am intors in tara in vara si la un sfirsit de saptamina le-am aratat copiilor mei scoala in care am invatat (si am jucat fotbal). In curtea scolii, tocmai se termina miuta de week-end. Ma trezesc interpelat de fete familiare si realizez ca era generatia mea, care la 40 ani inca iese la fotbal dis de dimineata. Nimeni de 20 ani printre ei. Ne mai miram ca generatia noastra a fost „de aur” si acum avem loaze care joaca si loaze care comenteaza din inaltul canapelei ? Unii ar spune coincidenta, eu spun consecinta. Inevitabila si trista.

Lasă un răspuns