Unui om sfârşit

Rânduri de microbist cu privire la un sportiv eşuat. Ce se întâmplă când nu înveţi să citeşti alfabetul vieţii.

Trebuie să fie teribil gândul că, până la 32 de ani, ai divorţat o dată, ai fost prins consumând cocaină, ai bătut vreo doi ospătari şi ai fugit din cantonamentul echipei naţionale. Când te-ai drogat, de vină a fost Mourinho, că te-a prins. Când l-ai bătut pe ospătarul din Florenţa, n-ai făcut decât să ripostezi. Îţi vorbea de rău neamul, cum îşi permitea? Când Lucescu te-a ignorat sau când antrenorul de la echipa ta de club a zis că nu mai are nevoie de tine, ai spus că te aşteptai la ceva mai multă recunoştinţă. Tuturor ar trebui să le fie ruşine. Tu nu ai nicio vină.

Tu eşti Adrian Mutu. Ar fi trebuit să ajungi fotbalist, să fii liderul unei noi generaţii şi să califici echipa României la turneele finale. Ce eşti? Un personaj monden, un cetăţean al planetei arătat cu degetul, o victimă a propriilor iluzii. Toţi te acuză şi prea puţini îşi amintesc de talentul tău de pe terenul de fotbal. Ai putea să dai ochii cu Dobrin?

Aş vrea să cred că vei trăi cât mai curând un moment de luciditate, în care vei reflecta la paşii greşiţi. Poate că nu doar ceilalţi (bineînţeles, în afară de impresarul tău) sunt de vină pentru căderea în care eşti prins…

Mi-e greu să mi te imaginez bătrân, înconjurat de copii şi nepoţi dornici de explicaţii pentru nişte ani irosiţi. Mi-e milă de tine pentru remuşcările pe care sunt sigur că le vei trăi, mai devreme sau mai târziu, şi pentru neîncrederea cu care vei fi privit, indiferent ce proiect vei încerca să demarezi după retragerea din această pseudocarieră de fotbalist „profesionist”.

Va veni o vreme când vei realiza că, în loc să fii cineva, eşti doar un purtător de picioare, şi când ascultarea imnului naţional ţi se va părea la fel de dură ca şi visul în care eşti urmărit de fraţii Klitschko pe ringul de K1. Distanţa dintre ce eşti şi ce ai fi putut fi te va sufoca. Este alternativa pe care sunt sigur că nu ţi-o doreşti.

Nimeni nu e perfect. Nici măcar Cristian Tudor Popescu atunci când crede că eşti „irecuperabil” sau „o figură nocivă pentru România”, şi când afirmă că pedeapsa potrivită pentru tine ar fi uitarea.

Nimeni nu este irecuperabil, chiar dacă a consumat cocaină, a bătut ospătari sau a fugit din cantonamentul „naţionalei”. A-ţi da sfaturi ar însemna să am o părere prea bună despre mine, dar simt că ai nevoie de o dimineaţă diferită. O dimineaţă în care să te ridici din pat, să deschizi fereastra şi să spui: „Numele meu este Adrian Mutu. Şi ce dacă?”

Publicat în „Observatorul militar” din 14 ianuarie 2010 şi pe constantinpistea.wordpress.com.

Lasă un răspuns