Urcări şi coborâri la Wengen

DSC_9420.JPG „Auzi, da’ de ce au pus ăştia cursa de Cupă Mondială tocmai la Wengen, în mijlocul pustiei, în loc să organizeze şi ei undeva mai accesibil?”
L. se uită la mine cu ochi mari, increduli, gândind probabil „glumeşti, sau…?”
„Nu e în mijlocul pustiei, e în inima Alpilor, lângă cele trei mari vârfuri, Eiger, Mönch şi Jungfrau, aici e miezul! Şi nici nu se ajunge atât de greu.”
„Cum nu, uite câte trenuri trebuie să schimbăm, iar cu maşina nici nu se poate ajunge până sus. Păi nu era mai bine la un Davos, de exemplu, pac, ieşi de pe autostradă, parchezi, ai luat telecabina şi eşti sus? Fără atâta înghesuială.”
„Ehei, şi acolo crezi că n-ar fi înghesuială? Măcar aici ai tren, acolo ar trebui să stai şi mai mult la coadă la telecabină.”

Ajunsesem în gară cu puţin înainte de 8 dimineaţa, cât să cumpăr un covrig mare cu brânză şi şuncă şi nişte reviste de citit pe drumul care se anunţa lung. L. mă aştepta la capătul peronului, la 8:02 pleca trenul. Schimbare la Berna, apoi la Interlaken, pentru Lauterbrunnen, de unde trebuia luat alt tren spre Wengen.

Pe parcurs, privirea prin geamul trenului n-a prea întâlnit zăpadă.

DSC02391.JPG

Până în Lauterbrunnen totul a mers şnur, dar de cum ne-am dat jos din tren am auzit zgomote de talăngi şi cântece – puhoi de lume pe peron, „fani” în toată regula. Trenul pleca de la peronul 2, dar nici n-am reuşit să ajungem la peron, atâta lume era.

DSC02392.JPG

Am întrebat un „om de ordine” îmbrăcat în geacă galbenă, estima o aşteptare de o oră jum’ate. Era deja 10 jumate, însemna că abia pe la 12 să urcăm în tren, cursa începe la 12:30… cam strâns. Am văzut însă un semn „Wanderweg Wengen”, pe care cineva scrisese cu pixul „1h”. Oare la derută? Întrebăm, tânărul confirmă că faci cam o oră până sus. Nu ne surâde ideea să aştepăm aici, aşa că hai pe jos, după semne.

DSC02394.JPG

După nici 100 de paşi ne punem întrebarea dacă a fost decizia bună. Cărarea e lată şi dreaptă, dar ABRUPTĂ – de fapt nici nu e atât de abruptă cât sunt eu de praf cu condiţia fizică.

DSC02398.JPG

L. urcă voios, vorbeşte şi glumeşte, dar n-are cu cine: sunt concentrat pe respiraţie, încerc să găsesc un ritm (cum am învăţat la cel semimaraton), suflu greu şi am senzaţia că dacă vorbesc mă sufoc. Mă întreabă dacă vreau o pauză (nici n-am început bine), dar fac semn că nu – urcăm încet, dar în ritm constant, fără oprire.

Kilul de reviste din spinare nu ajută nici el cine ştie ce. După un timp nu mai vorbeşte nici L., şi urcăm fiecare în ritmul nostru. Al lui e mai rapid, se îndepărtează, eu mă târâi în spate. Mă aşteaptă din când în când – suntem ca iepurele şi broasca ţestoasă din poveste. Mai sunt şi alţi iepuri – tineri voioşi care mă depăşesc lejer cu dozele de bere în mână, şi pe care îi ajung din urmă la pauza de-o ţigare.

La început am mai oprit preţ de o poză-două cu valea Lauterbrunnen care ni se desfăşoară în faţa ochilor,

DSC02402.JPG

sau pentru o vedere înspre sus,

DSC02403.JPG

dar apoi am renunţat – n-am mai avut energie decât pentru urcuşul propriu-zis. Într-un târziu mi-am găsit şi ritmul, lent, dar constant şi nu foarte obositor – respiraţia s-a normalizat, iar ulterior, mânat şi de o durere incipientă în gambe, am reuşit chiar să-mi relaxez corpul, dându-mi seama în acelaşi timp cât de încordat era. Un sentiment chiar plăcut. A venit cam pe final, dar mai bine mai târziu decât deloc.

Şi-am ajuns la Wengen, după 50 de minute sisifice. Urcăm printre case de lemn şi vagi urme de zăpadă

DSC02405.JPG

şi ne sar în ochi mulţi fani venind din direcţia opusă. „Par cam abătuţi”, zice L. cu o undă de îngrijorare în glas. Cine ştie, o fi şi aici coadă şi nu s-au putut urca în tren? Nu se poate – să fi urcat tot drumul ăsta degeaba? Se ţine cursa? O fi zăpadă?

Ajungem în „staţiune” şi întreb la un stand de cârnaţi care-i treaba cu oamenii ăştia, unde merg.
„La sosire”, zice.
„Aa, sosirea e chiar în sat?”
„Da.”
Aha. Dăm să mergem şi noi, dar mă întorc şi mai întreb: „recomandaţi vreun loc de unde se vede bine?”
„Da, dacă luaţi trenul spre Wengernralp, acolo e săritura, şi oricum probabil vedeţi mai mult decât de aici, că s-a cam umplut la sosire.”

Zisese Pin că de obicei pârtiile astea au un loc „magic” de unde vezi foarte bine punctele de interes, şi nici nu e prea multă lume. Aşa un loc aş fi vrut să găsesc şi eu, nu să mă înghesui la sosire, aşa că hai mai departe. Luăm bilete de la nişte tanti în geci gri (40 de franci, cam piperat) şi aşteptăm trenul pe peronul plin de lume.

Trenul vine, dar pas de te urcă dacă poţi.

DSC02406.JPG

Clasic, ca în România şi, se vede treaba, peste tot în lume, la uşi era îngrămădeală de nedescris, în timp ce la mijlocul vagonului era aproape gol. Erau însă nişte stewarzi în portocaliu care îndemnau oamenii să avanseze.

DSC02407.JPG

Un astfel de steward s-a apropiat şi de noi, şi tocmai când mă declaram mulţumit că se avansează un pic, îl aud că zice „fertig”, gata, restul cu următorul tren. L. era deja urcat pe scară, îmi fac şi eu vânt şi mă înalţ, închide uşa la limita limitei după mine – mă şi mir că s-a închis. Stăm ca sardelele din 368, nu poţi mişca nimic – avantajul e că nu poţi cădea, iar probabilitatea să-ţi fure portofelul e totuşi mai mică decât în 368.

Stăm aşa vreo câteva minute, afară se aude Patrouille Suisse, celebra escadrilă aviatică elveţiană în paradă – dar n-o vedem, suntem blocaţi în conserva galbenă de-acum supraîncălzită. În sfârşit plecăm, în urale. Studiez un pic oamenii din jur – câţi văd, remarc un grup de tineri care-şi servesc repetat ceva licoare transparentă în păhărele, dintr-o sticlă. Nu cred că e apă.

În general lumea e veselă, natural şi „artificial” – abundă dozele de bere. „Cursele de schi par mai populare decât meciurile de fotbal”, zice L. Încerc un calcul, cam câţi spectatori or fi? 3-4-5- hai, poate zece mii. Şi dat fiind că sunt doar câteva curse pe an, nu mi se par aşa mulţi.

Înaintăm cu cremaliera, până într-un… tunel, unde ne oprim. Ni se spune să nu coborâm, până nu intrăm în gară – şi nu intrăm. Văd un ceas, arată 12. Încă e bine. Dar plecăm abia când arată 12:10, iar gara nu e a noastră, nici a urmaşilor noştri, e o haltă intermediară, nu coboară nimeni, se urcă doi pe partea cealaltă – nu ştiu cum au mai încăput, forţând limitele fizicii. În sfârşit, după alte vreo 10 minute, ajungem la Wengernalp. Uşurare!

Înhaţ rapid rucsacul pe care-l lăsasem să alunece la picioare, cobor, îmi dau seama că am doar o mănuşă, mă întorc repede, o recuperez dintre bocancii pasagerilor, şi gata, se cheamă că am ajuns. Aruncăm o privire în stânga-dreapta – ce facem? În stânga jos e o colină plină cu furnici,

DSC02409.JPG

în dreapta sus un munte abrupt, cu furnici doar la margine.

DSC02411.JPG

Hmm… întrebăm doi stewarzi unde e mai bine, ei sunt de părere că „sus pe coamă, unde ajungi în patru zile, dar şi jos. Unde vreţi.”
„Dar unde e săritura celebră?” (L. a zis că e „legendară”)
„Sus pe deal”.
Hai acolo, atunci.

Cursa de schi alpin – coborâre de pe muntele Lauberhorn e „clasică”, una dintre cele mai vechi (se organizează din 1930) şi cea mai lungă din lume (4,4 km). L. îmi povesteşte că părţi din pârtie sunt botezate, ca la formula 1, celebra săritură „Hundschopf” („moţul câinelui”), apoi e un loc de-i zice „groapa austriecilor”, de la o cursă din anii ’60 când au căzut acolo toţi cei 4 mari favoriţi austrieci.

O luăm deci în sus pe deal. Cumva, însă, urcuşul ăsta, deşi mult mai abrupt şi mai anevoios (zăpadă, pe alocuri noroi, tufe) îmi face mult mai multă plăcere decât bucata Lauterbrunnen-Wengen. Aici te caţeri, e interesant, creativ, solicitant, te mai opreşti, studiezi, calculezi, te uiţi în jos, în zare,

DSC02413.JPG

nu e mersul acela constant şi înnebunitor pe cărare dreaptă, constant abruptă, fără nici un pic de variaţie. M-am gândit de câteva ori să ne oprim să încercăm să ne apropiem de gard, dar n-am găsit poziţii bune – erau deja ocupate. Vedem schiorii coborând ca rachetele prin plasa protectoare,

DSC_9431.JPG

în jos se vede o porţiune de pistă… pe care se şi prăbuşeşte al doilea concurent pe care îl vedem!

DSC02414.JPG

Era un suedez, rămâne nemişcat, aleargă oameni spre el să-l ajute.

DSC02415.JPG

De aici pare ireal, dar mă trec fiori. Până să-l ia cu targa, profităm de întrerupere şi urcăm mai departe – „hai până sus, dacă tot e bal”, zice L.. Mă gândesc că de obicei „merită” să urci până în cel mai înalt loc, oare merită şi acum? Parcă mă încearcă o îndoială.

Care se risipeşe însă spectaculos când ajungem sus şi dăm cu privirea de partea superioară a pârtiei, cu un „aaaaa”.

DSC02417.JPG

Da. Aşa da. A meritat urcuşul, ca de obicei.
Între timp se anunţă că suedezul a scăpat, în afară de un zumzăit în cap nu are mari probleme fizice. Cursa se reia, atât pe pârtie, cât şi pe lângă ea.

DSC_9413.JPG

Haideţi să urmărim un concurent pe traseul vizibil din punctul nostru de observaţie. Vine în viteză, de aici pare mic,

DSC_9414.JPG

dar e voinic, şi aerod’inamic,

DSC_9415.JPG

se pregăteşte de curbă,

DSC_9416.JPG

dar nici nu se înclină bine,

DSC_9417.JPG

că deja trece prin faţa noastră.

DSC_9418.JPG

A luat curba mai repede decât poate aparatul meu foto să tragă cadre pe secundă. Îl urmăresc cât pot cu camera, „trăgând” la foc automat.

DSC_9419.JPG

DSC_9420.JPG

DSC_9421.JPG

E un italian cu nume nemţesc, probabil sudtiroleznu-mi aduc aminte cum îl cheamă (later edit – Werner Heel). Se arcuieşte pentru o curbă periculoasă,

DSC_9422.JPG

şi – dus a fost, că a intrat între nişte stânci şi nu-l mai văd.

Unde o fi celebra săritură? „Hai să vedem şi din partea cealaltă”, zice L. Zis şi făcut, poate acolo sar. În partea cealaltă se vede frumos,

DSC_9425.JPG

cu muntele de furnici,

DSC_9424.JPG

dar nici urmă de săritură. L. îşi dă seama că e chiar în spatele stâncilor pe care stăm, deci n-avem cum s-o vedem, trebuie să coborâm. Mai stăm preţ de câţiva schiori, uite unul filmat, pentru a da o idee de sunet şi imagini, urmăriţi mogâldeaţa:

E fain, la fiecare trecere pun o melodie cât mai potrivită – când a trecut un suedez, de exemplu, au pus ABBA, la acest francez pe care am încercat să-l filmez mai de aproape, au pus french can-can:

Trece şi Bode Miller, care e aplaudat de unii, fluierat de alţii. M-a mirat să aud să aud fluierături, atât la el, cât şi la trecerea unor austrieci – se pare că dispreţul de obicei glumeţ de care se „bucură” vecinii de la Est la schi capătă accente de rivalitate mai duşmănoasă, pe fond alcoolic.

Spre ciuda localnicilor, un austriac conduce cursa, după o „Teufelsleistung”, cum zice comentatorul – cursa dracului, pulverizând timpul slovenului care conducea până atunci (Jerman parcă). Căruia i-au şi luat un interviu, cu întrebări destul de… ca pe la noi:

„Cum a fost?”
„Foarte tare, am dat tot, am mers la limită, mi-am atins limita posibilităţilor. M-a întrecut Kröll, dar asta e, a mers şi mai bine.”
(vorbeşte o germană simpatică slovenul)
„Dacă te uiţi înapoi, unde crezi că ai fi putut merge mai repede, pe traseu?”
(eu în gândul meu – păi nu ţi-a zis omul că a dat tot, unde să meargă mai repede?)
„Habar n-am, am schiat cât am putut de bine, mai bine n-aş fi putut. Am dat totul, sunt mulţumit.”

Reporterul pare oarecum dezamăgit că n-a „scos” mai mult, îşi aduce totuşi aminte să-l felicite. Îl felicit şi eu în gând – bravo, dom’le, asta-i atitudine, respect.

Nu după mult timp, insectarul de pe dealul celalalt se agită zgomotos, fluturând steaguri – pasămite, trece un localnic.

DSC_9430.JPG

Într-adevăr, Carlo Janka, trece ca o furtună pe lângă noi (nu l-am pozat, am preferat să-i savurez cu megapixelii propriilor ochi pe ăştia importanţi), e întâmpinat cu urale, şi apoi un „Ooooo!” din adâncul stomacului – a căzut? Nu, doar a greşit ceva, comentatorul zice că îl va costa, să vedem dacă poate recupera. Îşi revine pe final, tensiunea creşte… al doilea timp! Un alt „Oooo” impresionant de pe celălalt deal.

Mă întrebase L. la început cine cred că va câştiga – habar n-am, aici toată lumea vorbeşte de Cuche, aşa că hai să zic Janka. L. a zis Cuche – „n-a câştigat niciodată aici, azi va fi ziua lui.” Eu mi-am ratat deci pronosticul de puţin, să-l vedem pe Cuche. Dar am vrea să vedem şi săritura aceea, aşa că ne hotărâm să coborâm dealul.

Mai uşor de zis decât de făcut.

Chiar mă gândisem la abrupta urcare, „oare cum îl coborâm?” Acum e-acum. L. o ia înainte, îl văd cum alunecă greu controlabil pe papuci. Mai încolo văd un snowboarder cum cade şi se duce pe fund până jos. Ceea ce-mi şi dă ideea. În principiu, am învăţat de-acasă de când eram mic să „nu fac de-astea, că se strică hainele şi n-avem altele”; adevărul că nici acum nu mi-ar surâde să-mi stric pantalonii de ski de care-s foarte mulţumit, dar tentaţia e prea mare şi alternativele prea puţin atrăgătoare, aşa că – rucsacul cu revistele şi aparatul foto în faţă, fundul pe zăpadă,

DSC02419.JPG

şi dă-i drumul la vale.

M-am bucurat ca un copil, de mult îmi doream să am ocazia să fac aşa ceva, şi de preferat fără păreri de rău şi stresuri. Da, s-a cam udat dorsalul, da, m-am întrebat de câteva ori dacă „ţin” pantalonii, dar am încercat să savurez momentul cât am putut. Uitându-mă înapoi în sus, ca mine au fost şi alţii.

DSC02420.JPG

L. a rezistat tentaţiei (era în blugi, mai puţin indicaţi) şi a coborât „pe picioare”, fără să cadă (ceea ce e o performanţă). Ajunşi jos am avut revelaţia – uite celebra trambulină, acolo unde scrie „Wengen” – cum de n-o văzusem înainte să urcăm ?!

DSC_9440.JPG

Stăm oleacă, se vede fain săritura, dar imediat după aceea îi vedem doar prin plasa de protecţie,

DSC_9445.JPG

aşa că ne hotărâm să o luăm prin mulţime,

DSC_9436.JPG

să ajungem sus în partea cealaltă, pe furnicar.

DSC02423.JPG

Dar înainte de asta, să completăm panorama de mai sus pentru o vedere de 360 de grade – la dreapta cu pârtia,

DSC02424.JPG

şi la stânga cu cei trei crai (de fapt, doi crai şi-o crăiţă) – Eiger, Mönch şi Jungrfau, toţi 3 de peste 4000m.

DSC02422.JPG

Ne întrebăm care o fi versantul de Nord al Eiger-ului, celebru pentru dificultate – cred că nu se vede de aici, e fix în partea cealaltă.

O luăm spre dealul cu mulţi oameni, ocolind zona VIP, urcăm un pic, dar nu prea mult, pentru că aici la poalele furnicarului

DSC_9470.JPG

descoperim şi motivul pentru care s-au adunat toţi aici: una, că se vede pârtia foarte frumos, inclusiv trambulina cu pricina mică sus,

DSC_9462.JPG

şi a doua că e un ecran mare pe care se poate vedea cursa!

DSC_9460.JPG

Cumva, bănuiam că trebuie să fie ceva de acest gen, că altfel n-ar fi stat toţi buluc aici.

Cursa tocmai e întreruptă, a mai căzut cineva pe undeva, nu ştiu dacă într-acolo se îndreaptă elicopterul,

DSC_9459.JPG

timp în care pe lângă noi trec nişte fani zgomotoşi, cu clopote imense, vopsiţi şi bine abţiguiţi

DSC_9475.JPG

care se alătură stegarilor de la poale,

DSC_9466.JPG

strigă, cântă şi dansează.

DSC_9488.JPG

Crainicul anunţă cifra asistenţei: 35000 de spectatori. Ehei, calculele mele erau pe lângă.

În sfârşit, se dă drumul la cursă. Nu ştim cine urmează, am pierdut şirul venind pe deal în jos. Încerc să filmez săritura cumsecade, dar e mai greu să prind momentul, dat fiind că nu îi văd cum vin de sus. Aşa că aştept, din fericire nu prea mult, şi îmi dau seama după vocea comentatorului care anunţă „şi îl salutăm pe” chiar înainte să apară la cotitură:

Din păcate, de emoţie am mişcat aparatul prea tare şi nu s-a văzut a doua săritură, şi ea spectaculoasă, unde şi căzuse primul suedez. Aşa că mai fac o încercare – de data asta sunt atent şi la elicopterele albe ale televiziunii,

DSC_9485.JPG

de obicei apar chiar înaintea schiorului:

Uite săritura şi în poză.

DSC_9493.JPG

Uitându-ne pe lista de start primită cu biletul, observăm că cei mai buni au trecut, s-a ajuns deja la numărul 30. Nu l-am văzut pe Cuche, oare ce-o fi făcut?

Mai stăm? Hai să mergem, nu mai e mare lucru de văzut. Concurenţii arată toţi la fel,

Dar „meseriaşii” au fost deja. Oare cine o fi câştigat? Ne întrebăm dacă să mergem la tren… nnaah, hai pe jos – observ că sunt oameni care o iau agale pe lângă şinele de tren, care sunt pe lângă pârtie – hai şi noi.
Într-adevăr, se face o cărare ce coboară muntele, între pârtia de agrement şi şine. Foarte bine.

DSC02426.JPG

La un moment dat ajungem la un fel de fundătură, unde vedem înghesuială. E un pod, pentru şine şi pietoni, care trece… fix pe deasupra pârtiei. Sau, pârtia trece pe dedesupt. Sunt doi stewarzi care nu lasă oamenii să treacă atunci când trec schiorii. Stăm preţ de o poză

DSC02429.JPG

două

DSC02427.JPG

înainte de a ne continua coborârea, însoţiţi de un grup de tineri costumaţi în cow-boys (înclusiv pistoale) vorbind o franceză aproximativă – cred că sunt francezi, dar pot fi şi elveţieni francofoni; franceza e aproximativă doar din cauza băuturii – sunt bine ameţiţi, mai ales băieţii, dar şi două fete. Se dau pe gheaţă în neştire, aleargă în jos de nebuni. Îi lăsăm înainte, dar apoi îi ajungem vrând-nevrând, le-o luăm înainte, ne depăşesc iar cu zgomot. „Unul din ei o să cadă zdravăn, în curând”, îi zic lui L. După 2 minute, unul din cowboy se prăbuşeşte cu capul înainte, din alergare, într-un morman de zăpadă. L. râde, cowboyul râde şi el, n-a păţit nimic, are doar mustăţi albe de zăpadă.

Cărarea are porţiuni mai abrupte, cu gheaţă. Alunecatul pe picioare e posibil, dar riscant, din cauza porţiunilor de zăpadă nealunecoasă. Până la urmă aplic tactica de pe deal, pe fund în jos, inspirat de o tânără care trece pe lângă noi râzând, şi de o tanti mai în vârstă pe care o văd în faţa mea în aceeaşi ipostază.

Abia după două alunecări îmi aduc aminte că revistele mele sunt într-o pungă – de ce nu m-am gândit de sus de pe deal?! Scot imediat punga, o umplu cu zăpadă – şi altfel decurge alunecatul, ca pe pernă.

Nu apuc să mă bucur prea mult de noul mijloc de transport, pentru că evident mi-am adus aminte abia la spartul târgului – ne apropiem

DSC02430.JPG

de sat.

DSC02431.JPG

Moment în care auzim un imn – „am ratat festivitatea de premiere”, zice L. „Nu, zic, aia e abia la 7 seara”. Dar ceva ceremonie a fost, că auzim crainicul spunând rezultatele – 1. Kröll 2. Cuche 3. Janka. Dacă ar fi funcţionat „groapa austriecilor”, ne-ar fi ieşit pronosticurile :).

În staţiune, plin de lume.

DSC02434.JPG

După ce luăm la cunoştinţă un binemeritat cârnat cu pâine, muştar şi ketchup „la botul calului”, ne amestecăm şi noi pe strada principală.

DSC02436.JPG

Încă nu se întâmplă mare lucru, următoarele puncte din program sunt tragerea la sorţi pentru slalomul de mâine şi premierea, dar sunt abia seara. Dăm o tură, L. remarcă pavajul –

DSC02437.JPG

„dalele” sunt de plastic şi sunt menite atât a proteja iarba de încălţările noastre, cât şi încălţările noastre de noroi.

Mergem până la capătul străzii, unde observ o biserică englezească interesantă arhitectonic,

DSC02439.JPG

după care urmăm nişte indicatoare spre „belvedere”, unde nu ajungem, dar ajungem la hotelul „Jungfraublick”, care, cupă cum îi spune şi numele, oferă privelişte muntoasă spre vârful Jungfrau.

DSC02440.JPG

Ne întrebăm care din ele o fi, bănuim că cel din faţă e Mönch, sau Eiger oare? Asta o fi faţada nordică?

DSC02444.JPG

Schiorii care se antrenau când am ajuns noi au plecat între timp, dar apare un nene cu o remorcă, pe care îl întrebăm despre vârfuri (între timp L. încercase fără succes să afle numele vârfurilor folosind un app de pe telefonul lui Android). „Factorul uman”, despre care am filosofat ulterior, ne-a lămurit că ce vedem e chiar Jungfrau, iar conul cela alb se numeşte Silberspitze, Vârful de Argint; Eigerul şi Mönchul nu se văd de aici.

Lămuriţi, ne întoarcem în centru. Trecem pe lângă un nene care expunea obiecte artizanale pe trotuar

DSC02456.JPG

şi ajungem la cortul cu autografe, unde deja se înfiinţaseră câţiva sportivi.

DSC02458.JPG

Nu şi Aksel Lund Svindal, care era în acest magazin, anunţat de bonomul domn cu mustaţă cum că dă autografe, şi se poate mânca nuştiuce specialitate norvegiană.

DSC02451.JPG

N-am intrat, că era lume, am mers mai departe. Credeam că puhoiul de lume va rămâne la petrecerea de după premiere – auzisem în tren cum un elveţian recomanda unui american cu voce sonoră să rămână la petrecere, că vin şi sportivii, e fain. Dar dat fiind că Lindsey nu era aici (doar cursă de băieţi), ne-am zis cu L. că n-are rost să stăm, că avem drum lung de făcut înapoi spre civilizaţie. Care pare şi mai lung în momentul în care vedem coada de la gară.

DSC02464.JPG

La început n-am vrut să credem, dar ne-am lămurit îndată – era chiar coada de la intrarea pe peron.

DSC02466.JPG

„Hai pe jos”, îi zic lui L.. „Doar ştim drumul, la vale va fi mai rapid.” L. nu e prea entuziasmat – „drumul în jos îţi „intră în genunchi””. „Hai, cât poate fi de rău?” O luăm aşadar în jos, 50 de minute pe indicator, cu soarele pictând creasta munţilor din spatele nostru în lumina apusului.

DSC02475.JPG

Deja se vede luna,

DSC02478.JPG

„probabil va fi întuneric când ajungem”. Nu facem nici 100 de paşi că începe să mă doară genunchiul drept. Brusc, şi familiar – o durere înţepătoare de fiecare dată când îl îndoi. Nu mă aşteptam să înceapă atât de repede – probabil a contat şi cealaltă coborâre, mult mai plăcută, pe zăpadă. Dar nu am chef să mă întorc să stau ore întregi la coadă la tren – chiar îi zic lui L. că trebuia să ne uităm atenţi la nişte feţe pe parcusrul cozii, să vedem pe care-i întâlnim jos.

Şchiopâş-şchiopâş, coborârea funcţionează, încercând să ţin piciorul cât mai drept. După 40 de minute ajungem la valea Lauterbrunnen, chiar înainte să se întunece.

DSC02481.JPG

„A fost la fel de obositor ca o zi de schi”, zic. Şi când te gândeşti că azi-dimineaţă ne făceam planuri că poate închiriem şi ne dăm şi pe pârtie după ce se termină cursa… Rămâne pe altă dată.

P.S. pentru cei interesaţi, mai multe detalii despre traseu aici, iar despre cursă aici.

2 thoughts on “Urcări şi coborâri la Wengen

Lasă un răspuns