Nisip, ulei, piatră … Motor!

Amintirile neîntâmplate ale unei competiţii la care am participat virtual mă-ntorc din somn spre zdruncinătura şalelor pe şaua neospitalieră, mă rostogolesc în pernă spre nesfârşita zare ce-şi schimbă perpetuu profilul din liniar în acelaşi liniar, din ondulat în acelaşi onduleu şi din dantelat în aproape aceeaşi dantelă de piatră şi cer.

Ca în zilele din copilărie când îmi doream să fiu ba Dobrin, ba Ilie Năstase, ba chiar îmi doream să-mi sărut prietena Nadia, sau ca pe mama mea să o cheme Iolanda, astăzi, când tinereţea mi-e abitir combătută de cei din jur, mă forfoteşte ideea de a goni în Dakar sub numele de Gyenes. Nu credeam că am să mai gândesc aşa vreodată. Uite că mai apare câte un român pe care să-l iubesc până la invidie şi să-l pizmuiesc până la adoraţie.

Plecarea dimineaţă la patru şi ceva. Cum? Nu ştii? Aşa se pleacă de fiecare dată pe traseele de legătură. După ceva verdeaţă, cât să ajungă pentru un mic dejun neîndestulător, se gonea de cele mai multe ori pe dune de un nisip aparte sau pe o piatră ascuţită ce îţi zdrelea nu numai gumele, ci şi cutele de pe creier. Câteva patrupede galopau întotdeauna perpendicular pe axa drumului, depărtându-se în turme de colbul iscat periodic ca din senin, stoluri de zburătoare însoţeau periodic ciudatele maşinuţe ce stricau monotonia unei zile în pampas cu uruitul lor inegal şi şerpuitul aproape ciclic.

Tendinţa de a coborî din şa şi de a sta de vorbă cu oamenii era estompată de graba din intervalele orare la care ar trebui să dau cu subsemnatul înaintea celor de după mine şi, dacă se poate, înaintea celor ce au ambalat mai repede dimineaţă. De bonomia băştinaşilor beneficiau doar cei înglodiţi în smârcurile aborigene din decorurile indigene.

Bivuacul. S-a mai încheiat o zi. De călărit. Începe alta. De salahor. În timp ce nişte legume sfârâie lângă un hartan, nu prea mare, din nu se ştie ce animal, piesele “harnaşamentului” atent distribuite pe un ţol, udate din când în când de transpiraţia ce curge de pe tâmplele înţepate nemilos de arşiţa după-amiezii, sunt rând pe rând atent verificate, pe alocuri ajustate sau chiar schimbate şi reaşezate cu migală şi neaparat în ordine inversă în puzzle-ul iniţial. Ceaiul din crepuscul îmi retrăieşte spectacolul diurn şi îmi aşază în sertarele memoriei greşelile care nu trebuie repetate.
Mi-e somn!

Lasă un răspuns