Pe serpentinele vieţii (II)

Motto: „Sunt condamnat să sufăr pentru a câştiga, fiindcă fără suferinţă n-aş reuşi să câştig”

2. În vârf (1998 – 1999)

1998 este anul de graţie al carierei lui Pantani. Un total de 19 victorii demonstrează că Marco e cel mai bun ciclist al momentului. Şi nu impresionează atât numărul lor, cât maniera spectaculoasă în care au fost obţinute acestea, atacând mereu, indiferent de locul ocupat.
Până la începerea lui Il Giro, la mijlocul lunii mai, Pantani câştigase deja À Travers Lausanne (la general, plus două victorii de etapă), la Chateaulin şi Circuit de l’Aulne în Franţa, la Charlottenlund în Danemarca, Gala Tour de France în Luxemburg, Profronde van Surhuisterveen în Olanda, Rominger Classic în Elveţia, Criterium-ul Valenciei, terminând pe 2 la Bologna şi pe 3 în Turul Murciei (unde câştigă şi o etapă).
Primele două săptămâni ale Turului Italiei sunt dominate de elveţianul Alex Zülle. Marco ajunge cu plutonul la fiecare sfârşit de etapă, urcând constant, de la locul 76 după contratimpul din Prologul de la Nisa, până pe 4 în etapa a 11-a, Macerata – San Marino, pe care de altfel o încheie pe locul 2, niciodată distanţa sa faţă de liderul cursei nedepăşind un minut şi jumătate. Câştigă etapa a 14-a, Schio – Piancavallo, în munţi, urcând pe 2 la general, dar contratimpul de a doua zi, la Trieste, îl aruncă la aproape 4 minute de elveţian. Pantani urma să aibă mult de lucru în ultima săptămână, în care îl aşteptau 3 etape în Dolomiţi.
Prima recuperare are loc în etapa a 17-a, Asiago – Selva di Val Gardena. Atacul are loc pe Marmolada, cel mai înalt vârf al Dolomiţilor, unde Marco nu mai alergase niciodată. Cel care are primul iniţiativa este însă rusul Pavel Tonkov, pe care nu-l urmează nimeni. La jumătatea căţărării, coechipierul său, Roberto Conti, îl întreabă pe Pantani, îngrijorat, când va începe să atace. Răspunsul lui Marco e incredibil: ”Dar când începe căţărarea?” Aflând că erau deja la jumătate, Pantani pleacă în urmărirea lui Tonkov, împreună cu Guerini. Până în vârf, cei doi vor reuşi să-l depăşească pe rus, în timp ce Zülle suferă, la mai bine de 3 minute în urma lor. Cu tricoul roz asigurat, Pantani îi oferă victoria colegului de evadare, Guerini. Marco are 30 de secunde avans la general faţă de Tonkov, 31 faţă de Guerini şi 1 minut faţă de Zülle.
Următoarea etapă, Selva di Val Gardena – Alpe di Pampeago, se desfăşoară după acelaşi scenariu, duelul ducându-se între aceiaşi Pantani şi Tonkov. Rusul câştigă, cu o secundă avans, astfel că lucrurile nu se schimbă prea mult la general, unde se măreşte puţin avansul faţă de locurile 3 şi 4. Ultima etapă de munte este cea de-a 19-a, Cavalese – Plan di Montecampione, unde Pantani îşi domină concurenţa, adăugând, în doar 2 kilometri, un minut la avantajul asupra lui Tonkov şi eliminând complet concurenţa lui Zülle, care, după o zi catastrofală, pierde 30 de minute! Este etapa în care, nereuşind iniţial să se desprindă de rusul căruia îi vedea cu fiecare metru umbra roţii pe caldarâm, Piratul îşi aruncă ochelarii şi piercing-ul din nas, fiindcă i se păreau prea grele, deranjându-l la căţărare.
Ultimele trei etape nu mai aduc nimic nou, Pantani câştigând încă 5 secunde faţă de rus chiar şi la contratimpul pe care-l termină pe 3, deşi nu era un specialist al disciplinei. Finalul Turului, de la Milano, îl găseşte pe Marco în tricoul roz, cu un avantaj de un minut şi jumătate, iar pe coechipierii de la Mercatone Uno raşi în cap, în urma unui pariu. Era prima mare victorie de tur din cariera sa, completată cu victoria în clasamentul căţărătorilor şi cu locul 2 în cel al punctelor. Pantani îi va dedica triumful lui Luciano Pezzi, preşedintele lui Mercatone Uno (singurul om, se spune, care se putea înţelege cu Piratul), grav bolnav, ce se va stinge, de altfel, pe 26 iunie.
La începutul Turului Franţei, Pantani nu va ezita să-şi declare nemulţumirea faţă de faptul că munţii nu erau îndeajuns de dificili, doar două din cele cinci etape de munte terminându-se în urcare, în timp ce în celelalte adversarii putând să recupereze timp în coborâre. Este poate unul dintre motivele pentru care, la nivel declarativ cel puţin, nu-şi propune mai mult decât câştigarea a două victorii de etapă. Un altul fiind acela că, de la belgianul Lucien van Impe, în 1976, nici un alt căţărător pur nu mai învinsese în Le Tour.
Deşi în formă fizică excepţională, primele 10 zile par a-i confirma lui Marco faptul că nu va fi Turul său. Un început ezitant (locul 181 la contratimpul din Prologul de la Dublin) este continuat cu alte etape, în care cel mai bun rezultat este locul 33 la contratimpul dintr-a 7-a, astfel că, atunci când se ajunge în Pirinei, Pantani se găseşte pe locul 47, la aproape 8 minute şi jumătate de liderul Desbiens şi la 5 de principalul favorit, învingătorul din 1997, germanul Jan Ullrich.
Din etapa a 10-a, Pau – Luchon (prima în Pirinei), începe cursa inteligentă de recuperare a handicapului. Deşi cade pe prima coborâre a zilei, de la Aubisque, termină al doilea, urcând pe 11 la general, la 4:41 de noul lider, Ullrich. Ziua următoare îi aduce prima victorie de etapă, în Luchon – Plateau de Beille, câştigând 1:40 faţă de Ullrich şi urcă pe 4 la general. După alte 3 etape liniştite, de tranziţie, se ajunge în Alpi. Etapa a 15-a, Grenoble – Les Deux Alpes, va fi decisivă pentru rezultatul final al Turului. Pe o vreme imposibilă, cu frig, ploaie şi vânt, după un prim atac al lui Luc Leblanc, Pantani evadează pe vârful Galibier, urmat doar de acelaşi Leblanc, pentru puţină vreme însă. La capătul căţărării, recuperase deja 2:29 faţă de german. În vârf dă emoţii tuturor, oprindu-se secunde bune din cauză că nu poate îmbrăca pelerina de ploaie primită de la Orlando Maini, directorul sportiv al echipei sale şi toată lumea se gândeşte la dezastru. Dar continuă, a fost doar o sperietură! Pe coborârea ce urmează, avansul său creşte la peste 4 minute, iar ultima căţărare, de la Les Deux Alpes e apogeul uneia dintre cele mai frumoase etape din istoria Turului, la finele căreia Ullrich, nealimentat în ultimii 50 de km ai cursei, pierde aproape 9 minute. Pantani e pentru prima oară în viaţă în tricoul galben, cu un avans de 3:53 faţă de americanul Bobby Julich.
În ziua următoare, Vizille – Albertville îi aduce locul 2 în etapă (după Ullrich, care-l atacă, inutil, pe Col du Madeleine), iar avansul faţă de Julich creşte la 5:42. Ullrich e la 5:56, iar Turul pare decis.
Ceea ce trebuia să fie cea mai mare victorie a carierei lui Pantani va fi însă umbrită de scandalul de doping ce izbucnise pe 8 iulie. Atunci, o agenţie franceză de siguranţă publică a descoperit în tolba lui Willy Voet, unul dintre cicliştii din echipa Festina, mai multe substanţe interzise: droguri prescrise de medici, narcotice, amfetamină, eritropoetină (EPO), hormoni de creştere sau testosteron. În raportul oficial scria: „234 doze de EPO, 80 de fiole de hormoni de creştere, 160 capsule de testosteron şi 60 de capsule de Asaflow, un produs pe bază de aspirină, care asigură fluiditatea sângelui”. Poliţia franceză a început raidurile prin hotelurile echipelor din pluton şi, în seara etapei a 16-a, a găsit diferite substanţe pentru îmbunătăţirea capacităţii sportive la echipa TVM.
Etapa a 17-a a fost anulată din cauza grevei rutierilor (care nu contestau acţiunile poliţiei, dar se considerau hăituiţi), iniţiată în semn de solidaritate cu cei de la TVM. După o primă oră în care au fost parcurşi doar 24 de km, sportivii s-au aşezat pe asfalt, la primul sprint intermediar, de la kilometrul 32. După o întîlnire cu directorul cursei, Jean-Marie Leblanc şi cu Ministrul francez al sportului, etapa a fost reluată, dar toţi rutierii şi-au dat jos numerele de cursă. Apoi s-au retras toţi membrii echipei ONCE, în frunte cu liderul lor, Laurent Jalabert. Pentru a înrăutăţi lucrurile, Leblanc anunţă că poliţia urma să interogheze şi alţi ciclişti (foşti membri ai echipei Festina, angajaţi între timp la alte grupări) în acea seară. Până la finalul etapei se mai retrag echipele Banesto şi Riso Scotti, în cursă mai rămânând doar 111 ciclişti (din cei 134 care o începuseră de dimineaţă).
Ultimele 4 etape nu mai schimbă cu nimic ierarhia finală, Pantani termină pe un surprinzător loc 3 contratimpul din penultima (pierde 2:35 faţă de Ullrich), dar nu e scutit de emoţii în ultima, pe Champs-Elysees, unde face pană, dar este ajutat de coechipieri să revină în pluton. Îmbrăcat în galben, Marco îşi vopseşte si ciocul în aceeaşi culoare şi dedică şi această victorie celui care-i fusese ca un al doilea tată, Luciano Pezzi.
Marco devenea astfel primul italian care câştigă Turul după 33 de ani (Felice Grimondi în 1965), primul italian care făcea dubla Il Giro – Le Tour după Fausto Coppi în 1952 şi doar al 7-lea ciclist care reuşea această performanţă (alături de Coppi în 1949 şi 1952, Anquetil în 1964, Merckx în 1970, 1972 şi 1974, Hinault în 1982 şi 1985, Roche în 1987 şi Indurain în 1992 şi 1993).
“A existat un singur moment de groază, când am căzut pe Aubisque. Aveam mâinile îngheţate şi nu-mi mai simţeam aproape deloc degetele. Dar teama de a pierde m-a ajutat să reacţionez, să nu iau nimic câştigat dinainte”, avea să declare la final. Directorul Turului îi va mulţumi public pentru faptul că “a salvat Le Tour” (ironic, având în vedere ce se va întâmpla în anii ce vor urma). Iar acasă, în Italia, este primit ca un erou, de peste 50.000 de fani, fiind felicitat chiar de Primul Ministru Romano Prodi, un împătimit al curselor de ciclism.
Până la sfârşitul anului, Marco mai câştigă Criterium-ul de la Copenhaga şi un loc 2 în Olanda, la Draai van de Kaai.
Anul 1999 va începe după acelaşi scenariu, cu triumf (plus victorie de etapă) în Turul Murciei, o victorie de etapă la Săptămâna Catalană a Ciclismului, un loc 3 de etapă în Turul Ţării Bascilor şi cu un loc 3 în Turul Trentino (plus un loc 2 de etapă). Un antrenament bun pentru Il Giro următor.
Un Giro desenat parcă special pentru el (cu 7 etape în munţi), pe care Piratul îl va domina într-o manieră şi mai autoritară decât cu un an în urmă. Nu coboară mai jos de locul 37 în nici un clasament de etapă, nu are niciodată o întârziere mai mare de 30 de secunde de liderul la general, oricare ar fi acesta, în munţi este aproape imbatabil (4 victorii, în etapele a 8-a Pescara – Gran Sasso d’Italia, a 15-a Racconigi – Oropa, a 19-a Castelfranco Veneto – Alpe Di Pampeago şi a 20-a Predazzo – Madonna Di Campiglio, precum şi 2 locuri 2, în etapele a 14-a Bra – Borgo San Dalmazzo şi a 16-a Biella – Lumezzane), iar la contratimpi se observă o îmbunătăţire a rezultatelor (locurile 3 şi 7, în etapele a 9-a, respectiv a 18-a).
Etapa care va rămâne în memoria fanilor este cea de-a 15-a, când, la 10 km de final, chiar la baza căţărării de la Oropa, lui Pantani îi sare lanţul. Italianul se transformă instantaneu din rutier în mecanic. După mai bine de jumătate de minut, reporneşte în urmărirea plutonului. În 4 km, cu ajutorul colegilor de echipă, reuşeşte să depăşească 52 de ciclişti, între care şi pe evadaţii Heras, Miceli şi Jalabert, specialişti ai muntelui. Câştigă etapa într-un mod entuziasmant, alergând ultimii 3 kilometri singur. După cursă, adversarii vor declara, resemnaţi: “Dacă nu m-aş fi dat la o parte, cred că ar fi trecut peste mine” (Jalabert); “Am încercat să mă ţin după el, dar a fost ca şi cum aş fi vrut să mă ţin de aripa unui avion cu reacţie” (Miceli).

Oropa 1999

Cu două etape înainte de final (dintre care următoarea tot în munţi), nimeni nu îndrăznea să-i conteste lui Pantani superioritatea evidentă. Era regele încoronat al ciclismului mondial. În dimineaţa zilei de 5 iunie, la Madonna Di Campiglio, Marco aştepta liniştit controlul medical, făcut primilor 10 din ierarhia generală. E o zi ca oricare alta pentru Il Pirata. O zi care însă avea să-i schimbe cursul carierei şi al întregii sale vieţi.

Lasă un răspuns