Răzbunare

Nu-ncepuse bine clasa a şaptea că dorinţa de răzbunare se şi zvârcolea în pieptu-mi proaspăt rănit de nedreptatea ce ni se făcuse pe Harold Clark Courts din Cleveland, Ohio. Sau cel puţin aşa ni se inoculase nouă la acea vreme.

Setul doi a fost tot şpilu’. După un prim set în care Iliuţă era mai mult concentrat la public, şi din tot publicul mai atras a fost de glasurile acelea cu clinchet de cristal, şi dintre toate acelea o roşcată îi acapara mai toată atenţia a venit şi setul doi. Of!. Setul doi. Aici s-a jucat toată finala Cupei Davis a anului de graţie 1969. Era cea de-a LVIII-a ediţie.
Pe scurt, România a pierdut cu 5 – 0 prima sa finală de Cupa Davis, dar în primul meci, cel de-al doilea set i-a revenit lui Arthur Ashe cu 15 – 13 în faţa lui Ilie Năstase. De aici plecase tot oful meu.

În curte, la barăci, cu ceilalţi prieteni de joacă, am pus la cale să ne răzbunăm. Cu un ciot am trasat un teren de tenis aşa cum l-am văzut la televizor, ne-am împărţit în două echipe şi cum toţi vroiam să fim România ne-am hotărât că unii sunt Năstase şi ceilalţi Ţiriac. Am tras la sorţi. Cu o mingiuţă de cauciuc dă-i şi dă-i pân’ s-a lăsat întunericul. Unu cu o paletă de ping-pong, Ţuţu – partenerul şi prietenul meu – cu bătătorul de covoare, altul cu o bucată de lemn mai îngustă la un capăt, iar eu cu o paletă specială de lemn pe care mi-o „sculptase” deunăzi un mecanic de locomotivă.
A mai trecut o noapte. Ion şi Ilie au pierdut şi la dublu. Era duminică. Dis de dimineaţă m-am apucat să hoinăresc prin oraş doar de-oi găsi un teren de tenis. Spre prânz, cuprins de disperarea nereuşitei şi după o tentativă zadarnică de a sări peste gardul cu sârmă ghimpată al clubului Dinamo Braşov, am reuşit să pătrund printr-o gaură din betonul ce împrejmuia Spitalul Mârzescu. Nu mică mi-a fost mirarea când am auzit zgomotul specific unui joc de tenis.
Prin hăţişul verde, neîngrijit din curtea din spate a spitalului, m-am apropiat tiptil şi nu mică mi-a fost mirarea să dau cu ochii de un adevărat teren de tenis. Două persoane (medici, gândesc azi) cu părul grizonat loveau ritmat în mingea adevărată cu rachete adevărate. Ascuns în haina verde ce îmbrăca terenul, cu ochii ce spionau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, mă gândeam că cei doi nu se ridică nici măcar la nivelul nostru, celor din curtea barăcilor din spatele ICIL-ului. Ei! Poate vârsta.

Mai dificil era când sărea câte o minge gardul. Nu prea aveau chef să meargă după ea. Prima o arestasem din priviri şi mă şi vedeam după amiază servind „de sus”. Cu alea din cauciuc nu era indicat. Pe parcurs ne-am împrietenit. Eu făceam pe copilul de mingi şi ei îmi dădeau două – trei mingi uzate. Şi un suc. Cum se termina joaca lor, ţuşti pe Cuza Vodă în jos şi până la ICIL nu mă opream din fugă cu trofeele.

-Haideţi băieţi c-am făcut rost de mingi!

Lasă un răspuns