O moştenire Specială

Ştim cu toţii ce ar lua José Mário dos Santos Félix Mourinho cu el dacă ar decide ca peste o lună să se retragă din fotbal. Un număr impresionant de titluri, câştigate mai repede decât oricine altcineva în ultimii 20 de ani, un record de 9 ani fără înfrângere în meciurile disputate acasă în campionat, două Ligi ale Campionilor cu tot atâtea echipe (care ar putea deveni trei dacă va reuşi miracolul pe Camp Nou şi apoi o altă victorie împotriva marelui rival şi prieten Sir Alex Ferguson în finala de pe Wembley), rezultate care demonstrează că portughezul este un profesionist desăvârşit, dedicat muncii pe care o face şi echipei pe care o antrenează, un strateg şi un psiholog excepţional, cum puţini au fost şi vor fi în fotbalul mare.

Mai mult însă decât ceea ce ar lua Mourinho contează ce ar lăsa el în urma lui. Iar asta nu se măsoară în titluri, recorduri şi victorii, ci în percepţia pe care o lume întreagă o are asupra faptelor tale. Detractorii îi reproşează infatuarea, lipsa de respect, dorinţa de a învinge cu orice preţ, antifotbalul arătat în meciurile cu miză ridicată, ipocrizia. Ceea ce cred detractorii e totuşi prea puţin relevant în comparaţie cu efectul pe care-l are José asupra fanilor săi necondiţionaţi.

Pot vorbi despre asta ca unul care m-am aflat sub „vraja” lui până de curând. Iar faptul că am fost „des-vrăjit” nu m-a făcut să trec în tabăra cealaltă, ci doar să văd lucrurile mai limpede. Căci efectul lui Mourinho asupra admiratorilor săi este asemănător cu cel al unui drog asupra dependentului.

José Mourinho te transportă, cu bună ştiinţă, într-o realitate paralelă. O realitate în care trofeele („argintăria”) sunt echivalente cu gloria (nu, domnilor, de la Thermopylae încoace, gloria le revine celor curajoşi, indiferent de rezultatul bătăliei). În care o posesie de 25%, atingând mingea timp de 10 minute în cursul unei partide de 90 şi trecând de centrul terenului doar accidental e echivalentă (prin aparenta sterilitate) cu o posesie de 75%, ce are ca rezultat 5 şuturi pe poartă (dacă cifrele nu spun totul, domnilor, de ce e nevoie să ne amintiţi de fiecare dată numărul trofeelor câştigate de portughez?). În care 150 de pase în propriul teren sunt echivalente cu 400 (da, domnilor, 250 dintre ele au fost de-a latul terenului sau înapoi, către apărători, dar ignoraţi faptul că cele înainte şi verticale sunt cât cele reuşite în total de echipa adversă). În care simulările sunt echivalente (din punct de vedere al gravităţii) cu coatele, umerii, tălpile şi călcările în picioare (şi totuşi, domnilor, pedeapsa pentru cele dintâi este cartonaşul galben, iar pentru celelalte cel roşu). În care ironia este echivalentă cu o bâtă în cap şi o caricatură cu o fatwa (şi totuşi, domnilor, primele stârnesc zâmbete din partea celor dotaţi cu simţul umorului, iar cele din urmă se lasă cu sânge). În care netunderea ierbii înainte de meci e echivalentă cu pornirea aspersoarelor după (dar, domnilor, doar primul lucru influenţează rezultatul final, nu şi cel de-al doilea, oricât de ruşinos ar fi el, iar rezultatul final este cel care trebuie să exprime obiectiv realitatea).

O lume în care înfrângerea ta (deci victoria adversarului) e efectul direct şi sigur al unei conspiraţii, iar victoria ta (deci înfrângerea adversarului) dovada supremă a justiţiei e o lume dezechilibrată. O lume în care lucrurile se învârt exclusiv în jurul tău. Din punctul acesta de vedere, Mourinho e reprezentantul Renaşterii în fotbal. Omul care se luptă cu un sistem corupt, omul care-şi este sie însuşi suficient, fotbalul redus la „one-man-show”, iată ce a adus Mourinho acestui sport.

Iar noi îl credem. Îl credem când ne spune că a fost vorba de victoria echipei, a grupului. De aceea ne e greu să-l mai credem când se plânge că joacă 10 contra 11, de parcă cei 10 nu ar fi tot o echipă, un grup. Îl credem când spune că, la sfârşitul zilei, lumea va şti că echipa sa a învins echipa adversă, că important e ca clubul său să câştige Cupa după 50 de ani de secetă. De aceea ne e greu să-l mai credem când la sfârşitul zilei în care a pierdut, îşi „exprimă obiecţia faţă de victoria cu orice preţ şi de încălcarea principiilor loialităţii, integrităţii şi sportivităţii”.

Din fericire, José Mário dos Santos Félix Mourinho e încă tânăr. Are destul timp la dispoziţie pentru a schimba moştenirea pe care o va lăsa iubitorilor fotbalului (indiferent că aceştia îl iubesc şi pe el ori nu). Visez la ziua în care, prin ceea ce echipele antrenate de el vor arăta în iarbă, să ne facă o reverenţă şi să ne spună, fără cuvinte, „Mea culpa”. Mă tem însă că de azi înainte ne aşteaptă alte şi alte episoade ale aceluiaşi stil abrupt şi că ultimele sale cuvinte, ieşind încet de pe scenă şi intrând în istorie, încărcat de atâtea trofee şi atâtea recorduri, vor fi „Eppur (avevo ragione io)”…

Asta dacă nu se va răzvrăti conaţionalul său Luís André de Pina Cabral de Villas-Boas şi, cu bun simţ şi responsabilitate, îl va mătura pe marele José din conştiinţa colectivă, bătându-i recordurile şi arătând în acelaşi timp că se poate şi altfel. Omul e pe drumul cel bun pentru o moştenire cu adevărat specială.

2 thoughts on “O moştenire Specială

  1. Nu draga roach, Mourinho nu va putea altfel si chiar daca se va retrage acum din activitate va fi considerat cel mai mare antrenor al tuturor timpurilor. De ce? Fiindca in fotbal nu conteaza daca vii la meci cu pantofi de lac, rujat si plin de maniere. Conteaza rezultatele. Pentru asta sufera adevaratii suporteri. Iar rezultatele lui JM – Guardiola a spus-o – sunt impecabile. Restul e gargara facuta de oameni frustrati care vor sa-si acoperele nemultumirile zilnice cu efemera bucurie a unei victorii, fie si a unei echipe care nu e de suflet, fiindca rezultatele abia au aparut, dar merge de minune in vremuri de criza. Un fel de masturbare psihologica pt oameni slabi. Gotcha?

  2. @jm2020

    Recunosc eroarea de a fi incercat sa cenzurez (prin eliminare) un astfel de comentariu. Nu trebuia sa o fac. Nu fiindca cenzura e odioasa (nu e, cand ceea ce cenzurezi este sub nivelul a ceea ce crezi ca e acceptabil, ceea ce a fost cazul acum), ci fiindca ar fi trebuit sa-mi dau seama ca el (comentariul) ilustreaza perfect ceea ce am vrut sa spun in articol.
    In speranta ca, intr-o zi, iti vei da seama de eroarea in care te afli, iti multumesc pentru contributia adusa si te asigur de toata consideratia mea.

Comments are closed.