Maratonul din Sahara

Scriu aceste rânduri cu bucuria de a fi făcut parte din parte din prima echipă românească participantă la un maraton extrem. Timp de o săptămână am avut de îndurat căldura deşertului, temperatura ajungând până la 47 de grade, şi am locuit în cea mai veche tabără de refugiaţi din lume: Smara (Algeria), locul în care a migrat populaţia Saharawi în urma unui conflict armat cu Maroc (1976). Maratonul, ajuns la ediţia a 11-a, are loc anual în cinstea zilei naţionale a Republicii Democrate Arabe Saharawi şi a strâns la start în 2011 aproape 400 de concurenţi din zeci de ţări.

Echipa noastră a fost formată din 5 alergători: Letiţia Exner şi Diana Ionescu (debutante la maraton!), Mihaela Bafani, Andrei Roşu şi Emanuil Rednic.

Pentru mine (Andrei), a fost cel mai greu maraton de până acum. Un lucru este clar: prefer să alerg la -40 decât la +40 de grade!

Vremea a ţinut, totuşi, cu noi, pentru că am avut vânt, ceea ce a făcut mai suportabilă temperatura extremă. Pe alocuri, am avut parte şi de mici furtuni de nisip, care scădeau serios vizibilitatea, dar nu ne-am simţit în în niciun moment în pericol.

Organizarea a fost excelentă, apă din 2 în 2 kilometri, puncte de asistenţă medicală, punctualitate conform programului anunţat, duşuri la final, marcare excelentă a traseului, deci ca la nivelul unei competiţii serioase.

Startul a fost dat din tabăra El Aaioun, printre localnici care ne aplaudau frenetic, cămile, case de chirpici şi coteţe cu capre şi găini.

După 5 kilometri am ieşit în deşert, de fapt o suprafaţă dreaptă, asemănătoare unui drum de ţară prăfuit. Din când în când mai vedeam şi câte o plantă, dar prea mică pentru a ne bucura de umbra ei…

Am uitat de scorpioni şi de pompa de extragere a veninului, am alergat în ritmul nostru şi am ajuns la km 10 după fix o oră. Localnicii au stat pe tot traseul, vedeam la fiecare 2 sau 3 kilometri câte o maşină înconjurată de femei şi bărbaţi cu steagul Saharawi în mână.

Traseul a trecut prin 3 tabere de refugiaţi, El Aaioun, Awserd şi Smara. Am fost frapat de sărăcia lucie în care trăiesc. Copiii se joacă cu pungi, ambalaje, cutii goale de conserve şi fiare vechi…

Cea mai frumoasă dar şi cea mai grea parte a traseului a fost între km 30 şi 35, când am alergat pe dune, deci am reuşit să îmi văd visul cu ochii…

Partea mai puţin veselă a acestor dune a fost nispul de care am „beneficiat” în adidaşi şi care a provocat tuturor participanţilor băşici, unghii căzute etc. Noi am scăpat cu unghiile întregi, dar am mers câteva zile destul de greu din cauza băşicilor…

Echipa noastră a alergat cot la cot până la kilometrul 15, când ne-am intersectat cu 2 grupuri de spanioli şi nemţi cu care socializaserăm şi zilele trecute şi am decis să ne împărţim în 2. Motivul – la categoria feminin erau destul de puţine participante şi aveam şansa unei clasări bune pentru o reprezentată albastru-galben-roşu. Cea care s-a simţit cea mai în formă a fost debutanta noastră Diana, aşa că eu şi ea am alergat ceva mai rapid, dar nu am reuşit să prindem podiumul…

Am terminat în 5 ore şi 30 de minute, iar Elu, Leti şi Mihaela după vreo 40 de minute. Privind la cabinetul medical amenajat la finalul cursei, care era plin de concurenţi cu perfuzii, suntem extrem de fericiţi că am terminat cu toţii cursa fără probleme medicale. Doar cu ceva nisip inhalat, pe care îl tot expectorăm…

Cifrele maratonului din Sahara

– 391 de alergători (326 bărbaţi, 65 femei), dintre care 118 la maraton.

– 4 probe (5 km, 10 km, semi-maraton, maraton)

– 4 categorii de vârstă (< 35, 35-45, 45-55, > 55)

– mai mult de 1% dintre participanţi (5) au fost români. Total ţări reprezentate: nu ştim cifră exactă, dar am întâlnit alergători din Germania, Austria, Slovenia, Spania, Polonia, Irlanda, Anglia, SUA, Argentina, Finlanda, Italia, Mexic, Algeria, Saharawi şi România

– „delegatia” românească a participat doar la maraton, categoria < 35 ani, cu următoarele rezultate: Diana –  locul 4 (5h 35m), Leti – locul 5 (6h 12m), Mihaela – locul 6 (6h 12m), subsemnatul – locul 26 (5h 35m), Elu – locul 33 (6h 12m).

– cămile întâlnite pe drum: minim 100

– cantitatea de apă / isotonic băuta în timpul maratonului: în jur de 5 litri / persoană.

– geluri cu carbohidraţi si electroliţi de la Isostar: 5, respectiv 2 bucăţi / persoană

– microhidrina de la Coral Club: 2 pastile / persoană.

– unghii pierdute din cauza nisipului: 0

– băşici la picioare: o medie de 3 / persoana…

– cantitatea de nisip din adidaşi (la finalul cursei): minim 200 grame / persoanaa€¦

– timp petrecut în Sahara: 7 zile.

– ceaiuri băute: aproximativ 350 (7 zile x 5 persoane x 10 ceaiuri / zi).

– conserve de pate cu ficat (curcan, raţa, pui etc.) şi pate vegetal: în jur de 50 (nu am mai mâncat atât pate de pe vremea când mergeam în tabere sau excursii montane cu clasa; ce vremuri… :)).

– noi prieteni (pentru subsemnatul): cel puţin 4 români şi 6 straini…

Testimoniale

Mihaela: În pofida condiţiilor precare, ne-am simţit extraordinar, iar organizarea concursului a fost perfectă, comparabilă cu cea a maratoanelor de oraş. Puncte de hidratare din 2 în 2 kilometri, asistenţă medicală, punctualitate conform programului anunţat, duşuri la final şi marcare excelentă a traseului. Iar senzaţia pe care o ai când te plimbi pe dune sau când vezi cerul înstelat, te face să uiţi de mici lipsuri pe care le ai în comparaţie cu viaţa de acasă. Saharawi sunt nişte oameni extrem de ospitalieri şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca noi să ne dorim să revenim. La plecarea din Sahara, atât noi cât şi gazdele noastre am plâns din cauza despărţirii…

Dia: Mi-a plăcut totul: locaţia, ideea organizării unui maraton pentru a sprijini populaţia Saharawi, singurătatea pe care am simţit-o de câteva ori pe parcursului traseului când eram doar eu şi deşertul, faptul că am avut acces la internet şi la un duş (chiar dacă de abia după 3 zile…) şi, bineînţeles, clasarea obţinută la prima mea participare la un maraton (locul 4 la categoria < 35 ani). A fost cea mai intensă săptămâna din viaţa mea!

Leti: Mi-au plăcut suporterii localnici care ne încurajau pe traseu, solidaritatea participanţilor, hainele tradiţionale Saharawi (am primit şi noi câte un rând de la gazdele noastre), ceaiul de luarga, improvizaţiile tehnice (curentul se obţinea prin intermediul panoului solar la care era cuplată o baterie de maşină, la care era legat un transformator, de care era ataşată priza…), faptul că nu am întâlnit scorpioni şi nu a fost nevoie să folosim pompa de venin şi, bineînţeles, carnea de cămilă (care este delicioasă!). Toate acestea sunt amintiri pe care le voi avea toată viaţa şi voi uita curând de micile greutăţi întâmpinate acolo (arşiţa, nisipul inhalat, băşicile făcute în urma maratonului sau absenţa unui anumit grad de confort).

Elu: Este admirabil să vezi cum pot supravieţui aceşti oameni (Saharawi) în nişte condiţii greu de imaginat pentru noi, cei din ţările „civilizate”. Nu poţi rămâne indiferent când vezi copiii Saharawi alergând în picioarele goale sau cu un singur pantof (şi acela rupt), jucându-se cu gunoaie (amabalaje, sticle goale, fiare vechi etc.). Am fotografiat nişte copii care improvizaseră un coş de baschet şi foloseau, în loc de minge, pantoful unuia dintre ei… M-a uimit faptul că, în ciuda lipsurilor, sunt extrem de fericiţi – probabil pentru că nu au stresul nostru cotidian şi pentru că petrec foarte mult timp împreună cu familia. Sunt nişte oameni extraordinari şi sper să îi reîntâlnesc într-o bună zi.

Andrei: A fost o experienţă pe care cu siguranţă nu o voi  niciodată. În primul rând, am trăit timp de o săptămână exact  nişte refugiaţi: am dormit pe jos in case făcute din cărămizi de nisip, am mâncat orez si cush-cush, am băut apa adusă de convoaiele umanitare ale ONU şi am trăit cu teama specifică zonelor militarizate… Am rezistat cu brio fără televizor si fără confortul de acasă, socializând cu gazdele noastre extrem de ospitaliere care ne invitau din oră în oră la un ceai… Cat priveşte maratonul, partea cea grea nu a fost înfruntarea temperaturii extreme (în antiteză cu cea de la ultima noastră competiţie oficiala – Semi-maratonul Gerar), ci efortul de a  alerga pe dune şi alergarea în timpul unei furtuni de nisip care ne-a prins pe la kilometrul 20…

Şi, încă ceva: este minunat să alergi în echipă şi să împărtăşeşti cu conaţionalii bucuria de a trece linia de finish cu tricolorul în mână!

Concluzia noastră (comună): rezervaţi-vă un loc la ediţia din 2012. MERITĂ!!!

PS – Pentru cei interesaţi să participe la ediţiile viitoare, costul aventurii / persoană este de 1.300 euro:

900 euro – taxa de înscriere, care include bilet avion Madrid – Tindouf – Madrid, cazare o săptămână, masă, taxă de participare la maraton (sau la alte probe: 5, 10, 21 km sau 180 km bicicletă), medalie, tricou etc.

150 euro – bilet avion Bucureşti – Madrid – Bucureşti.

200 euro – cazare 2 nopţi şi alte cheltuieli în Madrid

50 euro – asigurare de călătorie care să copere şi sporturi extreme.

Post apărut acum ceva vreme pe http://andreirosu.wordpress.com. Notă admin: între timp Andrei e pe Everest, îl puteţi urmări pe blogul lui, sperăm să putem găzdui şi aici impresii când se întoarce. Mult succes!

Lasă un răspuns