Povestea maratonului din Everest

Extraordinar. Fantastic. Fabulos. Unic. Magic.

…Şi epitetele ar putea continua la nesfârşit.

Maratonul Everestului este, cu siguranţă, o experienţă pe care merită să o trăieşti cel puţin o dată în viaţă. Nu doar maratonul în sine, cât ‘pelerinajul’ până acolo, drumul pe care îl faci pe potecile înguste, situate la 3-4-5.000 de metri, pline de iaci si de şerpaşi; oamenii pe care îi întâlneşti

şi care au o mulţime de povestiri interesante; imaginea munţilor de 7-8.000 de metri care îţi taie răsuflarea – la fel ca şi mersul sau alergatul la altitudine; templele budiste şi rugăciunile colorate, ancorate la înălţime; alipiniştii arşi de soare care coboară fericiţi de pe Everest, Lhotse, Nuptse, Ama Dablam sau alte vârfuri, după ce au înfruntat 2 luni de frig şi efort supraomenesc…

Înainte de a vă povesti despre alergarea propriu-zisă şi despre rezultate, o să spun (scriu) că experienţa mea himalyană a MERITAT pe deplin. Nu ştiu cât şi daca m-a schimbat în vreun fel, dar asta rămâne să descopăr în viitor…

Rămăsesem cu povestea în Gorakshep, ultima noastră oprire înainte de Everest Base Camp.

În drum către EBC am urcat pe vârful Kalapathar (5.554 m), pentru aclimatizare. Diferenţa între +5.000 şi 4.000 de metri este uriaşă (mă întreb cum o fi pe la 6-7-8.000…): respiri foarte greu (aproape că te sufoci), mergi maxim2-3 paşi, apoi trebuie să faci o pauză, apar dureri de cap (cumplite pentru unii dintre concurenţi), coşmaruri pe parcursul nopţii etc. De menţionat că la această altitudine doctorii nu au permis niciun medicament (nici măcar aspirină); singura soluţie este Diamox, dar efectele secundare (de exemplu amorţirea picioarelor) nu sunt indicate pentru alergători – motiv pentru care cazurile mai grave au fost evacuate către Lukla sau Kathmandu…

La Base Camp am găsit un peisaj rupt parcă din poveştile cu ‘palate de cleştar’ – lacuri glaciare şi coloane enorme de gheaţă. O vreme extrem de capricioasă, cu schimbări bruşte – de la soare şi +15 grade, la temperaturi negative şi zapadă abundentă. Nopţi extrem de friguroase, cu temperaturi mult sub zero.

În rest, sezonul era pe terminate, doar 2 expediţii (una japoneză şi una americană) mai fiind în zonă, strângându-şi corturile şi întreg arsenalul pe care îl folosiseră pentru escaladarea Everestului. Am vorbit cu o parte dintre alpinişti, care ne-au povestit cu entuziasm despre traversarea Khumbu Ice Fall (37 de scări de aluminiu postate deasupra crevaselor, care trebuie traversate pentru a ajunge la Camp 1 – alpiniştii parcurc acest traseu de 4-5 ori, înainte de a urca la Camp 2 pentru aclimatizare), despre nopţile reci petrecute la 7.000 de metri, despre Hillary Step, despre The Balcony, despre emoţiile trăite pe vârf, despre imaginea pe care o ai stând pe cel mai înalt munte al planetei (ne-au aratat niste filmuleţe fantastice!) şi, mai ales, despre dificultatea drumului de întoarcere, când motivaţia şi gradul de concentrare sunt mult mai scăzute…

Dimineaţa maratonului ne-a găsit pe toţi (în jur de 120 de concurenţi plus vreo 20 de şerpaşi) în picioare încă de la ora 5. Ceaţă, frig, o uşoară fulguială care, treptat, s-a transformat în ninsoare.

După un ceai şi o felie de pâine prăjită, ne-am adunat cu toţii la baza Khumbu Ice Fall pentru start, care a fost dat la ora 7.00. După 2 săptămâni de stat în cort şi de suportat efectele altitudinii, startul a fost o mare eliberare pentru toţi concurenţii, ştiind că finalul cursei ne va găsi cu 2.000 de metri mai jos şi că vom avea acces la duş cu apă caldă şi aşternuturile unei cabane…

Cei 50-60 de nepalezi au plecat ca din puşcă iar noi, ‘străinii’, arătam ca nişte zombie care, în ciuda dorinţei de a ţine pasul cu localnicii, nu reuşeam decât să ne menţinem cu greu echilibrul pe pietrele îngheţate şi să avansăm un pic câte un pic, respirând aproape de sufocare…

După o oră de slalom printre bolovani am ajuns la Gorakshep, unde diferenţa în minus de 300 de metri a început să conteze, fiecare dintre noi reuşind să respire mai bine şi să aibă un ritm de alergare decent.

Potecile au inceput să se dezgheţe, lăsând loc pietrişului şi prafului. Totuşi, ceaţa ne-a însoţit pentru încă 2 ore, motiv pentru care ne era din ce în ce mai greu să ne vedem între noi şi să alegem traseul corect. La fiecare kilometru ne intersectam cu 2-3 poteci şi absenţa marcajelor (organizatorii ne-au spus că nu au voie să posteze marcaje, concursul având loc într-un parc naţional) a lăsat la latitudinea noastră orientarea…

Subsemnatul a reuşit performanţa de a se rătăci doar de 3 ori (o parte dintre concurenţi au avut parte şi de 6-7 abateri de la traseu). Dacă după 2 dintre ele mi-am dat seama destul de repede de eroare (pentru că am ajuns la câte o prapastie… :) ), a treia m-a costat o întârziere de vreo 2 ore şi jumătate – ceea ce la final s-a tradus în ratarea podiumului (la secţiunea alergători străini) :(

Dar până la rezultate, să vă mai povestesc despre concurs şi traseu. Nu am să menţionez / detaliez localităţile prin care am trecut (aceleaşi pe care le-am întâlnit în drumul către Base Camp), frecvenţa check point-urilor, absenţa apei la unele dintre acestea sau alte chestiuni organizatorice, ci să vă mai scriu despre diferenţa de nivel, vreme şi stările pe care le-am trăit pe parcursul maratonului.

Cu fiecare sută de metri coborâtă respiram din ce în ce mai bine. Când am ajuns sub 4.000, mă simţeam ca şi cum aş fi conectat la un tub de oxigen. Practic, pentru noi, ‘străinii’, cred că maratonul a început cu adevărat pe la kilometrul 18-20, când am putut respira cum trebuie…

Chiar dacă ‘pe hârtie’ maratonul arată ca unul în care cobori şi tot cobori (de la 5.300 la 3.400), în realitate am avut de urcat foarte, foarte mult, uneori exasperant de mult :(. Iar marea parte a a urcuşului a fost în ultimii 10 kilometri ai cursei… Referitor la vreme, am avut parte de 4 anotimpuri şi schimbări dese de echipament. Zăpadă, gheaţă, vânt, ceaţă, burniţă, ploaie torenţială, soare, arşiţă ş.a.m.d. M-am aflat printre norocoşii care au ajuns la sosire înainte de sosirea nopţii şi a unei furtuni care a determinat organizatorii să oprească cursa, care a fost reluată a doua zi dimineaţă. Tot la capitolul noroc includ şi faptul că nu m-am accidentat, în ciuda terenului extrem de accidentat şi, uneori, foarte alunecos (ar fi fost păcat sa ies din circuit tocmai acum, când mai am doar un singur maraton de alergat până la finalizarea 7 Continents & Grand Slam Club :) ).

Finalul m-a găsit în Namche Bazaar dupa 9 ore şi 16 minute, întâmpinat şi felicitat de Amelia Rose Hillary (nepoata lui Edmund Hillary), ambasadoarea acestui maraton. Nu ştiu deocamdată cifrele şi clasamentul, dar ştiu că s-a câştigat (la masculin, alergători străini) cu 6 ore şi 40 de minute, timp obţinut de australianul Matthew Lew Crowe, proprietar al unei săli de fitness din Sydney. Cu o zi înainte de concurs l-am sărbătorit pe Mat, care împlinise 40 de ani, deci şi-a facut un cadou foarte frumos :) . De altfel, cu toţii îl vedeam pe Mat favorit, pentru că la sesiunile de antrenament a fost cel mai bun, reuşind cu greu să ne ţinem după el… Cealaltă jumatate a ‘delegaţiei româneşti’ la acest maraton (Letiţia Exner) a terminat după 9 ore şi 45 de minute o cursă pe care o consideră “pe departe, cea mai grea din viaţa mea”…

Dând la o parte tristeţea unui simplu calcul matematic (9h şi 16m minus cele 2h şi 30m de ‘rătăcire’ m-ar fi adus exact în zona timpului câştigător… :( ), mă bucur că am trăit această experienţă, că sunt într-o formă din ce în ce mai bună, ca nu am suferit accidentări, că mă simt excelent şi gata pentru ultima încercare din seria celor 7 maratoane pe 7 continente – maratonul de luna viitoare din Alaska, unde sunt sigur că îmi voi îmbunătăţi recordul personal, mulţumită acestui ‘cantonament’ la peste 5.000 de metri… :)

Pe curând!

–––––––––––––

articol publicat pe http://andreirosu.wordpress.com

2 thoughts on “Povestea maratonului din Everest

Lasă un răspuns