Despre bucuria unui gol

A venit în sfârşit ziua mult aşteptatului mare meci, noi contra vecinilor de deasupra. S-au învârtit colegii de un teren în mijlocul unei păduri; unii au strâmbat din nas, cum că “ce-i cu miriştea asta”, mie necunoscând altceva mi s-a părut terenul bun – avea iarbă, porţi, chiar plasă – ce-ţi mai trebuie?

Colegul S., care a jucat fotbal la nivel de juniori, a organizat o mică încălzire (care ne-a obosit deja), în aşteptarea vedetei echipei noastre, o colegă fotbalistă activă într-o divizie inferioară, care ne va fi şi căpitan. De aceste două persoane se leagă speranţele noastre într-un rezultat bun.

Arbitrul (un coleg mai în vârstă care a jucat şi el fotbal în tinereţe) a făcut puţin şi pe antrenorul la început, ne-a “aşezat în teren”, la planşă, frumos (o hârtie A1 lipită de nişte lemne) ne-a explicat cum e cu dublajele, cu posturile, tot – am prins încredere că vom reuşi ceva. Pe adversari îi văzusem la miuţele de miercurea, pe teren de baschet, păreau buni, dar ei nu au cum avea căpitan precum Maria noastră.

Şi a început meciul. Cu Maria pe bancă, intrând abia după vreo 5 minute, ca “efect surpriză”. E 0-0, dar după un început echilibrat, “albaştrii” (ei) parcă au început să se apropie tot mai mult de poarta noastră.

A mai durat vreo câteva minute până la primul gol, suprins chiar aici în momentul şutului.

IMG_1745.jpg

După care nu s-au mai oprit.

Golurile au început să curgă în asemenea ritm, că am încetat să număr după vreo 7.

Am intrat şi eu în joc, atingând mingea de două ori. O dată am încercat un un-doi cu Maria, dar la pasa mea înapoi eu am vrut ceva, însă mingea altceva, s-a dus prea în faţă şi prea tare. Adoua oară a ajuns mingea la mine din întâmplare, am simţit că poarta nu e departe, m-am gândit să trag, dar până să ridic piciorul am văzut-o pe Maria un pic mai în faţă, am auzit că a strigat ceva am crezut că a zis “pasă!” –  am încercat să pasez, drept urmare am “bărbierit” mingea, n-a ieşit nici şut nici pasă, s-a scurs la portar. Dacă mă gândesc mai bine cred că îmi zisese “şut”, căpitanul.

Nu ştiu cât s-a terminat la pauză, cred că vreo 11-0, dar ce ştiu e că fotbalul e un joc greu, domnule. O dată oboseala – după 2 sprinturi îţi vine să te aşezi în iarbă. Apoi, duritatea – când intră câte unul la minge, nu creşte iarba – şi încă noi am jucat curat, sportiv, tot m-am ferit de câteva ori, în loc să intru la minge hotărât. Dar hai să zici că astea teoretic se pot antrena, dacă faci un pic de “condiţie fizică”; cel mai neplăcut m-a surprins faptul că mingea nu ascultă, frate. Poate aveau ceva dreptate colegii cu “miriştea”, dar chiar şi aşa, nu m-am aşteptat ca eu să vreau să trimit mingea undeva, şi ea să meargă altundeva cam în jumătate din cazuri.

La pauză l-am întrebat pe S. ce e de făcut. „Ce să fie, jucat mai simplu în apărare, să nu mai pierdem mingi, dar în principal… alergat mai mult” – la care am râs toţi, epuizaţi.

Am schimbat aşezarea în repriza a S. şi încă un coleg mai bun rămânând în linia de fund, să “ţină apărarea”, urmând a juca mai direct pe „vârfuri” – doi colegi tineri cu fuga la ei. Şi meciul a fost mult mai echilibrat, a rămas mult timp 0-0 (adică 11-0), am avut şi ceva ocazii… scopul nostru declarat era să dăm un gol. Unul, nu mai multe, dar măcar atât.

N-am reuşit. După o vreme, S. s-a plictisit în apărare, sau a încercat disperat să ajute atacul, formaţia s-a dereglat puţin şi am început din nou să luăm goluri. Unul, două, trei. Patru. Off. Am intrat şi eu, de data asta n-am mai greşit atâtea pase, doar vreo două, dând vreo trei bune, până când – m-am trezit din nou cu mingea venind spre mine, într-o poziţie favorabilă, liber, destul de aproape de poartă. Asta-i altă chestiune – din nou mai mult am simţit cu coada ochiului că sunt undeva lateral pe lângă poartă – acum ştiu ce greu e să joci “cu capul sus” – cum să ridici capul, când tu trebuie să fii atent la minge, să nu-ţi sară, să dai pe lângă ea?! Eheei, greu jocul acesta.

Mingea m-a depăşit un pic, fug, o prind înainte să iasă în tuşă, în dreapta, şi mă întorc greeeu, parcă simt în timp ce mă întorc cum sunt cu carul cel mare. Am noroc să nu fie nici un adversar în preajmă, abia după ce m-am întors de tot apare un „albastru” – pornesc spre el. Îl văd cum se uită concentrat, vede probabil că “nu le am cu mingea”, se aşteaptă să greşesc, sau să centrez, habar n-am ce aşteaptă, cert e că observ cum stă pe loc – şi ideea vine natural, irezistibil: îi dau mingea printre picioare şi îl ocolesc, el rămânând ţintuit. Epic! Aud un “oooo” din “tribunele” de la marginea câmpului (câteva mese cu bănci şi bere), dar n-am timp de ei, cred că mă apropii de poartă (cred, nu văd, că nu pot ridica ochii de teamă să nu pierd mingea) – dar de data asta ştiu ce am de făcut. Cu coada ochiului am ginit cam pe unde vine poarta, şi planul vine tot natural – vin din lateral dreapta, unghi închis, dar cu atât mai mult – trag cu exteriorul, cu dreptul, imprimând efect, să meargă mingea la colţul lung, jos lângă bară – ei? nu se-aşteaptă portarul la aşa ceva.

Într-adevăr, nu s-a aşteptat, a rămas ţintuit locului, dar… şi eu: mingea n-a prins efectul complet, a trecut liniar şi agonizant la o palmă pe lângă rădăcina barei.

“Ooooo”, din nou, din tribune, de data asta a oftat; oftez şi eu.

Faza n-a durat mai mult de câteva secunde, dar pentru mine după cum se vede a fost ca o poveste întreagă :) . N-a fost gol, dar n-a contat, am o senzaţie indestructibilă de mulţumire – am creat faza meciului, şi – “mai bine o ratare frumoasă decât un gol urât” (ghici cu ce echipă ţin ;) ).

Binebine, dar totuşi, nu dăm şi noi un gol? Mingea e tot la ei…

_MG_1786.jpg

Până în ultimul minut, când mai încercăm o acţiune, ultima şansă. Mingea e la atacantul J., cel mai bun de la noi, un un-doi pe stânga, pătrundere în careu — şi — şii — şiiiii – GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL!

Fugim cu toţii la el, sărim piept în piept, ne felicităm, batem cube, ce mai, al nouălea cer, zici că am câştigat meciul în ultimul minut.

Şi, într-un fel, am câştigat: ne-am bucurat la acest singur gol mai mult decât adversarii noştri la toate ale lor la un loc.

Vezi, şi de-aia e frumos sportul.

One thought on “Despre bucuria unui gol

  1. articol simpatic … concluzie cam de doi bani :) … mergi domle saptamana de spatamana la un fotbal undeva … iesi seara din 2 in 2, sau 3 in 3 zile la un jogging … mergi cu bicicleta in loc de masina la job … si mai poti vorbi de un sport … sa iesi o data la 5 ani la bere, mici si un pic de frecat de minge in iarba NU E SPORT! :)

Lasă un răspuns