Omul de fier – pe dealul inimii frânte

Cel mai bun mod de a ajunge la Heartbreak Hill e cu tramvaiul până la locul de start în cursă și de acolo cu un autobuz special, pe a cărui stație C. o descoperă imediat. Avem noroc, mai urcă doi pasageri și pornim imediat pe deal în sus.

Ajunși la capăt începem să ne dăm seama de explicația poreclei dealului. Prima imagine e a unui ciclist cu capul plecat trecând, sfârșit, pe lângă un indicator pe care scrie, ironic, ”sanatorium”.

DSC07515.JPG

Ne așteptam să fie mai mulți suporteri, înghesuială, dar nu – sunt suficienți cât să facă atmosferă,

DSC07523.JPG

dar destul de puțini încât să nu fie aglomerat, să te simți în largul tău.

DSC07525.JPG

Bicicliștii, săracii se simt mai puțin în largul lor.

DSC07530.JPG

Noi trecem strada și avem panorama asupra întregii grozăvii:

DSC07535.JPG

Dealul este FOARTE ABRUPT, cred că mi-aș scuipa plămânii să urc acum cu bicicleta pe el, d-apăi după 170km, urcat a doua oară!

DSC07546.JPG

Încep să conștientizez de ce se numește ”iron man”, măi… nene.

DSC07545.JPG

Atmosfera e foarte plăcută, lume entuziastă încurajează fiecare concurent,

DSC07547.JPG

iată şi cu sonor:

Sunt și câțiva nebuni care aleargă pe lângă ei cu steaguri.

DSC07548.JPG

C. s-a așezat pe o bordură, tot facem calcule oare când trebuie să apară R. Am ajuns sus pe la 1 și-un sfert, eu nu-l aștept înainte de 3. Inițial voiam să tragem un pui de somn undeva pe iarbă, dar nu știm sigur dacă nu cumva vine mai repede, parcă n-am risca. Așa că stăm și ne uităm la cicliști, e impresionant efortul de pe față, greutatea cu care pedalează, voința de… fier de pe chip.

Furați de emoțiile momentului, nu observăm norii negri care s-au adunat, decât când parcă se răcește brusc și începe să bată vântul. Nu după mult timp începe să plouă mărunt, exact de ce speram să scăpăm.

R. ne întrebase de dimineață dacă vrem să luăm pelerina de ploaie primită de el pentru bicicletă. ”Nu, merci, lasă că am geaca iar C. are pelerina ei”.

Geaca e în mașină, la loc uscat, ferit.

Mașina e la mulți kilometri de Heartbreak Hill.

Ce facem?

N-am pleca, pentru că nu vrem în ruptul capului să pierdem trecerea lui R. Așa că stăm – C. scoate pelerina galbenă cu Mickey Mouse, ne ciucim pe bordură amândoi sub pelerină și continuăm să ne uităm după urcători în roșu, cu mâneci scurte cu ceva sclipici, șosete negre și cască gri.

La început alături de noi au rezistat și alți fani, unii dintre ei chiar sub pelerine transparente ”iron man” (ei le luaseră).

DSC07550.JPG

Dar a început să plouă tot mai tare, să tune și să fulgere – furtună în toată regula. La un moment dat turna ”cu găleata”, bulbuci furioși explodau lângă noi spre asfalt. Stăteam imobili, n-am îndrăznit nici să scot aparatul de fotografiat din buzunar, de frică să nu alunece vreun colț al pelerinei și să mă fac ciuciulete.

Precauțiile însă au fost uitate complet când am văzut un ciclist urcând din greu dealul – avea tricou roșu, mâneci scurte, șosete negre – ”E R.!”, strigă C. agitată. Eu am dubii, nu văd sclipiciul de pe mâneci… ”nu cred că e…” ”Ba el e!” O cred, la urma urmei îl cunoaște mai bine. Ne ridicăm brusc, aruncăm pelerina pe gard, scoatem aparatele foto…

nu e R.

Uff. Ne așezăm la loc pe bordură, mai uzi. C. observă că pelerina nu i-a acoperit spatele de tot, pantalonii sunt uzi. Eu am scăpat mai ușor, nu simt umezeală nicăieri important, mă felicit în gând că am luat pantofii impermeabili, care stau fix într-un șuvoi de apă, care se transformă în râu când C. ridică rucsacul care era între noi – și care avusese involuntar un rol de dig.

Stăm… ploaia se mai domolește, dar între timp n-a rămas nimeni în afară de noi pe marginea drumului. Cicliștii trec tot mai rar, mai strigăm un ”hop hop hop” la ei când trec, se uită la noi și râd – măcar pe ei i-am înveselit.

Și R. nu mai vine.

Estimase că va face în jur de 5 ore pe bicicletă – au trecut. A plecat pe la 9, hai 9 jum’ate în cursă, hai să zici că a fost mai greu decât estima, dar pe la 3 tot îl așteptam. Hai 4, dar e deja 4 jum’ate… și R. nu mai vine.

C. m-a întrebat încă de pe la 3 dacă ”să încep să mă îngrijorez?”, i-am zis că eu estimez că nu va apărea înainte de 4, având în vedere și ploaia, dar… acum încep și eu să mă îngrijorez.

Două idei ne vin la interval foarte scurt una după alta: prima – C. să meargă sub schela comentatorului (e și aici un comentator, cocoțat pe o schelă, care citește din numele celor care trec – nostim e că atunci când treceau mulți nu apuca să-i zică pe toți, acum, când trec răzleți, au onoarea să fie menționați toți). C. deci sub schelă, iar eu cu pelerina să-l aștept pe R. Ne gândisem la asta și înainte să ne adăpostim acolo, dar ne temeam că de acolo nu îl vedem la timp, din cauza unor ”țărani” care se postaseră în față cu un banner drept adăpost de ploaie, și care ne luau din priveliște. Împărțirea sarcinilor ne-a venit ca idee abia acum. După ce am stat câteva minute așa, m-a trăsnit altceva: R. ne zisese să venim la Heartbreak Hill, probabil pentru că a văzut cât e de greu, iar acum mă gândesc că poate ar avea nevoie de încurajări jos, la baza dealului, ca să ajungă sus – iar noi stăteam aici, ca boierii, lăsându-l să înfrunte chinul singur. Așa că-i zic lui C. că mă duc pe deal în jos, să îl ”culeg” de pe drum.

Zis și făcut, o iau la vale, și după prima curbă văd o priveliște care mă neliniștește:

DSC07554.JPG

Acestui ciclist probabil i se blocaseră picioarele – exact ce a pățit R. la precedenta încercare. A stat acolo așa până am ajuns și am trecut de el. Săracul. După atâta chin… și mai avea atât de puțin… mă rog, atât de puțin până să înceapă un maraton, dar asta e altă poveste.

Trec de el așadar, iau curba care se vede în imagine și, la poalele ei, văd – mexicanul! ”Reperul”, cel care trecuse cu puțin înaintea lui R. la precedentele puncte de intersecție! Și într-adevăr, ce văd chiar în spatele lui? Un ciclist în tricou roșu, mâneci scurte cu sclipici, cască gri cu negru, șosete negre lungi, bicicletă neagră, luptându-se încet dar sigur pe deal în sus!

Heheeei! Yiiippiii! E teafăr! Mișcă! Luptă! E bine, ușurare mare. Ajung la el când tocmai îl depășește pe mexican, care s-a oprit, epuizat. Ne salutăm, îl bat pe umăr și o iau încet la fugă pe lângă el, nu vreau să-l deranjez sau să-l țin de vorbă, să nu-i iau din suflu. Dar R. e vesel și bine-dispus, pornește el conversația – ”Băi ce m-a plouat!! S-a vărsat cerul pe mine.”

Atunci îmi dau seama că între timp a răsărit soarele pe aleea noastră!

R. se oprește, ia o pauză. Dar nu mă îngrijorez, arată bine, e luptător, dar relaxat – știe că va termina cursa ciclistă, cel mai greu hop – maratoane a mai făcut.

Pornim din nou, abia mă țin după el. Deci dacă eu după 100 de metri de alergat după bicicletă în sus gâfâi din toate foalele, atunci cum o fi să urci tot dealul, a doua oară, după 180 de kilometri?!?

Ajungem la C., care filmează trecerea triumfală pe lângă bivuacul crainicului, care îi face primirea de gală – ”R., din Vereinigte Staaten, bravo R., și succes la alergare!”

Ceea ce-i strigăm și noi, și dus a fost pe după culme. Urmează o coborâre destul de abruptă, și apoi o va lua la fugă.

”Ce bine că i-am zis să pună plasticul acela peste haine… sper că au rămas uscate – îți dai seama cum e să te îmbraci cu haine ude și s-o iei la goană?”, zice C. pe bună dreptate.

Noi mergem în stație să luăm autobuzul special, care însă nu mai circulă. Au trecut vreo 8 ore de când au plecat primii cicliști, vin tot mai puțini, nu mai e lume, doar o fată blondă care își mai așteaptă vreun prieten obosit. Aflăm că putem lua un autobuz ”RATB” care oprește un pic mai încolo – de unde facem și o panoramă cu locul de-acum însorit. Dacă tot au trecut cicliștii, a trecut și ploaia.

DSC07556.JPG

Ne uităm în jos și mai vedem câte un concurent șerpuind în sus, greeeu, greu de tot, și singur.

DSC07567.JPG

Îmi amintesc ce mi-a zis R., că fiecare gram contează la bicicletă – și cred a observa că aceste biciclete nu sunt ca a lui, specială pentru triatlon, ci ”cursiere” normale. Subțiri și ele, dar poate că nu atât de ușoare…

Soarele dă o nuanță turcoaz apei, rar am văzut-o așa.

DSC07557.JPG

Peste lac e senin, C. stă cu fundul la soare să se usuce, iar apoi când vine autobuzul mergem spre casă să ne schimbăm, în timp ce R. se pregătește probabil chiar acum de ultima încercare, probabil cea mai ușoară (!): maratonul.

Lasă un răspuns