Omul de fier – fuga

Până în acest week-end, maratonul era pentru mine vârful performanței atletice la care puteam visa. Nu-mi închipuiam probă mai grea decât alergarea a 42km.

De azi, lucrurile s-au schimbat. După 3,8km înot și 180km pe șosea, cu două cățărări pe The Beastși Heartbreak Hill, R. și ceilalți concurenți mai au doar de alergat un maraton.

”La fugă nu-mi fac probleme, a fugit atâtea maratoane – bicicleta era problema, de-acum sunt optimistă, va termina cursa”, zice C., și îi dau dreptate. Cel mai bun timp al lui R. la maraton a fost de 4 ore și jumătate, deci nu estimăm că e posibil să ajungă înainte de vreo 5 ore, chiar mai mult, având în vedere ce a mai făcut azi. În drum spre casă trecem pe lângă lac, unde dăm de traseul fugătorilor, îngrădiți. Unii merg,

DSC07570.JPG

alții aleargă,

DSC07582.JPG

mai mult sau mai puțin chinuiți,

DSC07580.JPG

în timp ce lui Ganymede nici că-i pasă.

DSC07593.JPG

Încercăm să calculăm dacă trece oare și R. pe aici, dar uitându-ne pe hartă estimăm că îi va mai lua vreo oră să treacă, așa că mergem frumos acasă, C. își schimbă hainele ude, ne întoarcem în oraș pe înserat,

DSC07602.JPG

prestăm niște paste bune la ghiozdan,

DSC07598.JPG

și-apoi o luăm din nou pe jos pe lângă traseu, în speranța de a-l vedea pe R. E aproape ora 8 seara, estimăm că a luat-o la goană pe la 5, încercăm să vedem cu harta în față pe unde ar putea fi. Traseul e o buclă de 10km, repetată de 4 ori, ar fi fost şanse să-l vedem, dar cu mersul acasă, schimbat şi mâncat a trecut mult timp, şi-acum ne întrebăm dacă a intrat deja în ultima tură sau nu. Că dacă da, ar trebui să mergem repede la sosire, să nu-l ratăm acolo.

Pornim pe marginea traseului, trecem de nişte staţii de alimentare

DSC07610.JPG

şi observăm cu neplăcere cum oamenii îşi strâng catrafusele.

DSC07607.JPG

Nu mi se pare frumos faţă de alergătorii care încă se mai chinuie. Majoritatea merg, alţii încearcă să alerge. E cel mai deprimant moment al zilei, care mă face să mă îndoiesc că aş vrea să încerc vreodată aşa ceva. Sunt obosiţi, foarte obosiţi, toţi, abia-şi târăsc picioarele. Nu arată a „iron meni”.

DSC07612.JPG

Nu peste tot e aşa, găsim mai încolo o staţie unde oamenii sunt încă veseli, un crainic grăsuţ cu tricou cu dungi verzi e încă la datorie.

DSC07613.JPG

La un moment dat, apare mexicanul nostru-reper. Hmm, R. îl depăşise pe Heartbreak Hill, nu cred că ordinea s-a inversat la fugă – deci R. e cu o tură înainte. Dar oare a trecut de punctul nostru de observaţie? Dacă nu, îl vom vedea, dacă da, trebuie să ne grăbim la sosire, pentru că altfel îl pierdem.

Decidem să nu riscăm şi mergem la sosire. Acolo, cu totul altă atmosferă – lume multă, veselă, majorete salutând atleţii,

DSC07618.JPG

care au cu totul altă faţă, chiar şi cei pe care-i văzuserăm epuizaţi mai devreme – acum fug, radiază de bucurie, unii îşi ţin copiii de mână la trecerea peste linia de sosire,

DSC07627.JPG

sunt fericiţi – şi arată a „iron meni”.

Când tocmai trece un alergător de mână cu fiica lui,

DSC07628.JPG

ne uităm la ceas: 14 ore şi 32 de minute… 9 jum’ate seara. Crainicii anunţă că la 16 ore se va întrerupe cursa – cine nu trece, nu e considerat „finisher”, cu alte cuvinte şi-a scos sufletul degeaba toată ziua. Asta e regula – crudă, după părerea mea.

„Să mă îngrijorez?” mă întreabă din nou C. Pentru a termina sub 16 ore, R. trebuie să alerge maratonul în sub 6 ore, iar cel mai bun timp e de 4 ore jumate… habar n-am cât contează oboseala prealabilă la un maraton, dar o grijă îşi face loc. Crainicii fac calcule, cam pe unde ar trebui să fii acum ca să termini cursa (în funcţie de vârstă, condiţie fizică, mai mulţi parametri). Oare unde o fi R?

Deodată apare mexicanul. Dar… se întoarce! Mai are de făcut o tură de 10km! Atunci înseamnă că R. e pe ultima tură, iar dacă nu l-am văzut înseamnă că era chiar în partea „ascunsă” când aşteptam noi la traseu – cred că va termina cursa la timp.

De ce eram atenţi în zare să-l vedem din timp cum apare, nu l-am văzut, până n-a strigat C. „uite-l!”

Într-adevăr, apare R., alergând uşor ca un fulg, în ciuda celor un metru nouăzeci, radiind de zâmbete, bătând cuba cu spectatorii care bat în mantinelă şi-l încurajează. Mă duc şi eu la mantinelă şi strig, mă aude şi se uită spre noi, C. filmează, şi aşa trece linia de sosire. Sosirea perfectă, după aproape 15 ore. Asta înseamnă că a parcurs maratonul în 5 ore, nu cu mult peste timpul cel mai bun – şi asta după o zi întreagă de efort!! De obicei nu-mi place să pun mai multe semne de punctuaţie decât trebuie, dar acum merită.

Ne întâlnim afară la o bere fără alcool, două, apoi mergem la câmpul cu biciclete, care e deja aproape pustiu,

DSC07634.JPG

R. îşi ia maşinăria şi pornim, pe jos, spre capătul lacului – nu merge nici un mijloc de transport, triatloniştii sunt forţaţi la încă vreun kilometru pe jos!

Pe drum vedem ultimii alergători, între care şi mexicanul, care au primit beculeţe fosforescente – unii dintre ei nu vor termina, din păcate – lucru care-mi dă o senzaţie neplăcută de gol în stomac. Mi-ar fi foarte teamă să nu fiu şi eu printre ei, dacă aş participa, la cât mă ştiu de „ambiţios” la antrenamente. Pentru că îţi trebuie antrenamente, nu glumă, pentru aşa ceva. Chiar ca „om normal”, cum e R., a făcut antrenamente serioase la toate cele 3 discipline, cu antrenor de înot, fizioterapeut, dietă, tot tacâmul (NU vrei să cari nici un kilogram în plus pe Heartbreak Hill). Ca să nu mai vorbim de costuri – e un sport scump. R. îi mulţumeşte „public” lui C. pentru suport („cunosc puţine soţii care ar fi suportat şi susţinut acest regim de viaţă”).

Ajungem la capătul lacului, s-a lăsat întunericul de tot, probabil concursul s-a terminat.

DSC07635.JPG

Cu bine pentru noi – R. e de-acum iron man, om de fier. Iar noi am obosit doar urmărindu-l – vom dormi cu toţii foarte bine la noapte.

Lasă un răspuns