Jurnal Copamerican (1): Trafic de frontieră

Citisem despre colectivos pe pagina wikitravel pentru Arica, zice acolo că e alternativa mai rapidă la autobuz pentru trecerea graniței Peru-Chile. Mă așteptasem să fie un fel de microbuz – când colo, doamna în uniformă pe care o întreb în terminalul de autobuz de la Tacna mă îndrumă spre un ins cu vestă ce pare oficială, care se învârte pe lângă un semn pe care scrie ”Arica – servicio standard 15 soles”. Îmi arată o mașină normală, fără nici un însemn, și cam obosită – ”Arica, sí, intri în mașina aia”.
În mașină mai sunt 4 persoane… fără șofer. În timp ce mă întreb în gând – ‘ăști-as nebuni, mergem 6 pe 5 locuri?’, observ că în față nu e un scaun, ci o banchetă. Au transformat mașina astfel încât să încapă 2 pasageri în față lângă șofer. Care lipsește, iar omul cu vesta ezită. Vine altă mașină, pe care scrie ”25 soles”, mă îndrumă spre ea – ”aici, mașina roșie”.
15 soles, no?” o întreb pe doamna oficială.
Sí.
Între timp, apare alt individ, ”Arica, Arica, aquí, blablablablabla” (vorbește rapid și nu înțeleg) – arată spre prima mașină. Mă duc acolo – citisem că se așteaptă până se umple mașina, n-am chef să mai stau cine știe cât în mașina roșie și goală. Cu speranța că e legal să mergem 6 și că ”așa e în colectiv”, pun rucsacele în portbagaj.

Necesito tu documento”.
”Ăăă…” în timp ce mă caut prin buzunare mă întreb dacă e în regulă să-i dau pașaportul unui necunoscut. Dar wikitravel zisese că șoferul te ajută cu formalitățile de trecere a frontierei… i-l dau.
”Ai bilet?”
”Nu. Ce bilet?”
”Bilet de îmbarcare, costă un sol. Ai un sol? Dă-mi și ți-l cumpăr eu.”
Îi dau un sol și mă urc în mașină, ros de îndoieli.
Buenos dias”, zic, și dau să mă întorc spre bancheta din spate, pe care întrezăresc 3 doamne, dintre care una indigenă – n-am loc, că stăm înghesuiți în față. Mă mulțumesc să dau mâna cu tânărul de lângă mine și să mă prezint. Principiu de bază – prizonier într-un spațiu mic cu oameni necunoscuți, pentru o perioadă mai mare de câteva minute (deci nu neapărat în lift), de obicei mă prezint. Că așa e politicos, dezgheață atmosfera și predispune oamenii la ajutor.
Așa și acum – îl întreb pe băiat care e procedura. Zice – ”mergem la graniță, coborâm la cea chiliană, facem formalitățile și trecem, gata.”
Asta mă mai liniștește, omul pare a nu întreprinde acțiunea pentru prima oară. Mă întreb dacă și ei au dat pașapoartele șoferului – în borseta tânărului parcă întrevăd un document… Nu-l întreb, aștept câteva minute. Care se prelungesc… oare atât durează cumpărarea acelui bilet de un sol, sau ce altceva face cu pasaportul meu?
Băiatul de lângă mine – nu i-am reținut numele, Jorge, parcă – îmi dă un formular să completez pentru vamă – e bine, mai trece timpul. Nici nu m-apuc bine de scris că vine șoferul, cu niște documente în mână. Sunt cărțile de identitate ale tuturor pasagerilor, și pașaportul meu – ni le înmânează pe rând, împreună cu niște foi de hârtie, tipărite – formulare de intrare în țară, pentru asta a așteptat atât. Una peste alta, se pare că în cele din urmă e în regulă totuși aranjamentul, așa e în colectiv.

Plecăm. Caut centura de siguranță, o găsesc, șoferul zice ”aloca-te, aloca-te”, iar către colegul meu – ”tu n-ai”.
”Stai liniștit, dacă facem accident mor eu zburat prin geam, tu scapi”, zice Jorge râzând, dar parcă nu e râsul lui.
”Iar dacă se deschide ușa cad eu și tu scapi”, încerc și eu o glumă cu referire la robustețea ruginită a mașinii – dar gluma e slabă; dacă se deschide ușa, scap și eu, că sunt legat cu centura.
În fine – ajungem pe autostradă, îi dăm viteză. Nu mă uit la vitezometru, că de ce să adaug elemente de stres.

Să tot facem vreo 20 de minute până la granița peruană, unde ne dăm toți jos și facem controlul pașapoartelor, regulamentar (nu ca în Paraguay, unde am intrat ca gâsca prin apă cu autobuzul, fără control la pașapoarte, de am plătit amendă la ieșire că n-am ștampilă de intrare. Un fel de ”n-ai șapcă, iepurașule”. ”Dar nu-mi trebuie, că e cald.” ”N-ai șaaapcă, iepuraaașule. Amendă!”. Te pui cu lupul? Nu te pui, înghiți în sec și plătești amenda de o sută de mii de guaraní – vreo 20$).
Primesc deci importanta ștampilă, dau să trec, când văd șoferul că se întoarce. Mă iau după el înapoi, dar îmi dau seama că nu e în regulă să mă întorc în Peru; în plus ceilalți parcă au trecut mai departe. Mă întorc din nou, trec de gheretele de control și îmi găsesc colegii de drum așteptând mașina, în partea cealaltă. Bun. Peste 100 de metri sunt ghișeele chiliene.


Dantura perfectă formează un zâmbet plăcut, care eclipsează coșurile dese de pe fața roșcatei în uniforma bleu-marin. Nu știu exact care e rolul ei – șade lângă grănicereasa îmbrăcată regulamentar în kaki și îi tot zâmbește, râde, vorbește repede și murmurat, de nu înțeleg ce zice – și, mai ales, se uită la mine din când în când. Grănicereasa chiliană, brunetă și frumușică, mai ar zâmbi, mai nu prea, îmi aruncă și ea câte o privire pe furiș. Măi să fie…
”Înțelegeți spaniola?”
”Da.”
Face o figură mirată.
‘Ce te miri, draga mea?’ (în gând)
Polițista chicotește și mai zice ceva ininteligibil.
Grănicereasa parcă duce o scurtă luptă interioară, și apoi se hotărăște să mă întrebe: ”Cât stați în Arica?”
”O zi, apoi mă duc la Santiago.”
”Ah!”, cu un gest a lehamite, cum ar veni, ”țeapă!”
Mintea mi-e obosită după drumul lung cu autocarul și emoțiile din colectiv, dar rotițele încep să se învârtă scârțâind în două direcții: pe de o parte, ‘să vezi că astea mă plac. Ori polițista o împinge pe brunetă la acțiune, ori are ea ceva gânduri – instinctul îmi spune că aici e rost de ‘combinat’. Hmm… fir-ar să fie, n-am verificat să văd la ce hostel stau, n-am citit nici în avans despre Arica, să văd care ar fi un punct de reper, ceva, o cafenea, un restaurant, un obiectiv peisagistic, ceva, să-i strecor un a propos subtil cu iz de invitație.’
Pe de altă parte, ‘băi, băăăi, stai ușor, unde te arunci? Uiți unde ești? Ești la granița dintre Peru și Chile, în inima pustiei, mijlocul deșertului. Un cuvânt greșit să spui, s-o ofensezi în vreun fel, și să vezi cum nu te mai lasă să intri, pe motiv de încercare de corupere a unui funcționar public. Ce faci atunci? Aici ți se usucă oasele.’
‘Dar…’
‘Ce dar? De unde știi tu că nu e decât o închipuire infatuată, auzi la el, că-l plac fetele. Vino-ți în fire, stai în banca ta și răspunde doar la ce te întreabă, până treci granița!’
În timp ce în capul meu se desfășoară această dezbatere, frumoasa mă mai întreabă de meserie, pune o ștampilă și îmi urează ”buen viaje – bienvenido en Chile!

Am trecut, deci. Toate emoțiile cu privire la trecerea frontierei terestre, cu povești cu grăniceri severi datorită cărăușiei de droguri, au căzut în apă cu un mare fleoșc – dimpotrivă, nu mă așteptam să fie atât de prietenoși la graniță. Dacă aveam mai multă prezență de spirit și pregătire ”tehnică”, poate m-aș fi ales chiar cu o întâlnire pentru deseară. Acum știu ce aș fi zis – ”merg la Morro la apus”. Cât de tare ar fi fost să ies în oraș cu o grănicereasă din Arica. Data viitoare să fiu mai atent. Nu-mi rămâne decât să mă alătur celorlalți patru pasageri ai colectivului și urcăm în mașina care tocmai a tras lângă trotuar.

În tot acest timp n-am făcut nici o poză, am zis să mă concentrez asupra evenimentelor și să nu bat prea tare la ochi cu camera sau telefonul (singurele poze sunt cele din autobuz – deși am zis că nu mai fac poze din autobuz, prea era spectaculos deșertul peruan).

IMG_20150623_075436789

Acum însă e timpul să scot telefonul, să văd unde mă cazez. Jorje scoate și el smartfonul și încep să curgă mesajele. Îl întreb cât timp a fost plecat – doar de azi-dimineață, a mers să culeagă o tobă pentru un prieten; o să i-o ducă la un festival în Iquique săptămâna viitoare. A plecat azi-dimineață la 9 și se întoarce acum.
”Foarte eficient”, zic cu sinceră admirație.
”Da, mă ajută și fusul orar. Chile e cu 2 ore în spate, așa am câștigat timp în Peru.”
”Cum cu două ore?”
”Noi am rămas pe ora de vară și Peru nu. O oră era diferența oricum, iar acum cu ora de vară sunt două.”
”Adică acum e ora… trei?”
”Patru.”
Aaașaa deci… defecte ascunse în planul de a explora Arica liniștit o după-masă întreagă. Dar nu-i nimic, mă ajută la întoarcerea în Peru. Nu prea înțeleg ce zice el cu ora de vară, dar e important de știut cât e ceasul.

Îl întreb pe Jorge dacă știe unde e ”Pasaje 15, Residencial Tres Soles”, zice că e chiar lângă terminalul de autobuze. Îmi aduc aminte că într-adevăr a fost unul dintre argumentele pentru a rezerva cazarea la acest stabiliment – e mai simplu să merg pe jos direct de la autocar, fără să trebuiască taxi, pentru care n-am bani chilieni.

Ajungem, plătim, taximetristul o și tulește înapoi – alt eficient, timpul costă bani. Jorge vine cu mine până la strada principală, îmi arată pe unde vine Pasajul 15, ne luăm la revedere, cu urări de succes în călătorie respectiv la festival.

În timp ce merg pe strada modestă dar curată spre locul de cazare, mă întreb retoric – ”oare pierd o zi la Arica”? Dar imediat scutur gândul și îmi amintesc de ce am venit.

Lasă un răspuns