Jurnal Copamerican (2): Arica

”A fost ambiția domnului Carlos Dittborn de a duce Cupa Mondială și la Arica, știind foarte bine că nu va mai ajunge acolo niciodată.” – citat aproximativ din Ioan Chirilă, ”Și noi am fost pe Conte Verde”. Arica e la două mii de kilometri de celelalte orașe-gazdă ale Campionatului Mondial din Chile, 1962; se zicea că echipele care vor juca aici vor fi dezavantajate de distanță. Mi-a rămas în minte aspectul, și e unul din motivele pentru care am intrat în Chile pe aici și nu pe altundeva – să văd exact la ce capăt de lume a dus Señor Dittborn Campionatul Mondial.

Residencial Tres Soles pare a fi casa unui om, cam obosită, cu etaj, cu mobilă veche. Îmi aduc aminte cu neplăcere că am rezervat o cameră fără baie inclusă – opțiunile nu erau multe, și așa destul de scumpe, și am zis că pentru o noapte n-o fi foc. Băile sunt curate, merge. Domnul Adolfo să tot aibă vreo 55 de ani, foarte amabil, îndatoritor. Nu am nevoie decât de o hartă și instrucțiuni cum să ajung în centru.
”Cât fac pe jos?”
”Între 30 și 50 de minute, depinde cât te uiți în stânga și-n dreapta”
”Ce e de văzut?”
Îmi dă harta și niște pagini copiate la xerox dintr-o carte – ”cel mai frumos loc e El Morro, dealul de unde se vede orașul.”
”La cât apune soarele?”
”Pe la 7 jum’ate”
”E bine, am timp. Gracias, hasta luego!
Que vaya bien!

Nici nu vaya bine zece pași, că mă întorc, sun la poartă. ”Tot eu – vreau să sun repede acasă și apoi mă duc.” Conexiunea wi-fi pare rapidă, peste media sud-americană experimentată până acum, legătura vocală pe skype și whatsapp funcționează ireproșabil. Reflectez, ca de fiecare dată în aceste momente, cât de senzațional e să poți suna dintr-un capăt al lumii în celălalt, gratis.
Acasă lucrurile sunt în ordine, așa că gata, putem explora în liniște.

Cuanto medies?”, mă întrebase Jorge în timp ce așteptam la coadă la pașapoarte.
Perdon?
”Cât măsori?” și îmi arată în înălțime.
”Ăăă… vreun metru optzeci. De ce?”
Muy alto”.
”Pentru țara mea nu sunt foarte înalt” – altă replică nu-mi vine, și poate nu e cea mai empatică. Chilienii se pare că au o medie de înălțime destul de mică – citisem asta despre echipa lor de fotbal. Cel mai înalt e Vidal, bețivanul la volan, care e cam cât mine; antrenorul lor se teme de cornere… (Can-can: Vidal, un fel de Mutu de Chile, a făcut un accident cu Ferrari-ul lui după primul meci (jucând acasă jucătorii au primit liber). A stricat mașina și și-a rănit soția. Avea alcoolemie ridicată. E un proces pe rol. A fost reprimit la echipă. Cu ceva timp în urmă, Aránguiz, un fel de Adi Popa de Chile, întârziase la antrenament pentru că nu auzise ceasul, a fost dat afară de la echipă. Țara e divizată în ce-l privește pe Vidal (restul continentului e unanim scandalizat). Singura terapie – victoriile…)

Oricât aș vrea eu să merg camuflat prin mulțime, e greu când ești cu o jumătate de cap mai înalt decât majoritatea. Observ asta în drum spre centru. Și e cu atât mai greu să fii camuflat când ai un tricou pe care scrie cu litere de-o șchioapă ”Llama Path – Peru” – mai ”turist” de-atât nu se poate. Am îmbrăcat tricoul azi-dimineață că e bun de drum și tăvăleală; acum îmi doresc să nu fi uitat să-l schimb înainte de a ieși – dar nici că mă mai întorc. O să-mi iau unul de aici, să am amintire din Arica.
Pentru asta însă îmi trebuie bani. Ajung pe strada principală, 21 de Mayo, găsesc un bancomat, cât să scot? Cursul e de 630 de pesos la dolar, scot 100000, adică un pic sub 150 de dolari, ar trebui să-mi ajungă. Încă nu știu cât de scump e în Chile.

Mă întorc, cumpăr o cămașă dintr-un magazin pe care-l ochisem, și mulțumit că mă simt mai puțin ”expus” pornesc în jos pe bulevardul 21 Mai (ziua independenței, pun pariu. Majoritatea străzilor principale din orașele sudamericane au nume de dată – de obicei ziua independenței sau a unei lupte importante cu spaniolii).

DSC_2234.JPG

Dilemă: Să cumpăr cartelă de mobil preplătită? Într-un fel mă tentează să nu, ajunge wi-fi-ul lent dar ubicuu; pe de altă parte o cartelă locală și-a dovedit deja utilitatea la nevoie. Intru așadar într-un magazin Claro – cartela costă 3 dolari, un pachet de internet de 200MB e 5 dolari – iau, nu se știe când e nevoie. De fapt, se știe – pot să sun acasă de pe skype folosind planul de date.

Între timp a trecut de ora 17; nu vreau să pierd ”ora de aur” de pe vârful dealului – pe de altă parte mi-e cam foame. Un stand cu mâncare stradală ar fi bun, dar nu văd… ba da! Nu știu ce înseamnă Yoguis, dar frigăruile cu creveți și brânză știu ce înseamnă: soluția problemeil. Yoguis se dovedesc a fi aceste mici frigărui îmbrăcate într-un fel de vafă. Originală combinația, și gustoasă. Îmi dă energie pentru urcuș.

DSC_2235.JPG

Dealul Morro arată ca o dună, dar e din piatră seacă, zice wikitravel. Așa e. Găsesc drumul ușor la capătul străzii Colón, iar urcușul nu e greu. Sunt tentat să opresc de multe ori pe parcurs, e și un mirador rotund, dar cel mai frumos e de sus – se vede tot orașul,

h

portul în plină activitate,

DSC_2250.JPG

și da, în depărtare parcă se vede cum munții încep să formeze altiplano, platoul înalt andin care provoacă atâtea fenomene climatice și sociale interesante (vom reveni).

DSC_2247.JPG

Dacă prin oraș am avut plăcuta senzație că sunt singurul turist, aici se schimbă decorul – sunt autocare și mașini, văd chiar un gringo blond cu rucsac. Majoritatea au venit la muzeul militar din vârf, în care însă nu intru, mai bine îi dau un ocol pozând în stânga și-n dreapta, permanent îmboldit de lumina caldă a după-amiezii târzii.

DSC_2266.JPG

În cel mai înalt punct al dealului e statuia de tip ”Cristo redentór”,

DSC_2273.JPG

dincolo de care malul abrupt unde se avântă vulturii,

DSC_2270.JPG

niște dihănii cu un cap chel, dar cu o eleganță desăvârșită în zbor. Am văzut o singură bătaie de aripi în vreun sfert de oră, în rest plutesc ireal folosind curenții de aer. Perfecțiune care îmi dă o senzație de mică nirvană.

IMG_20150623_182233721.jpg

Tot aici e insula Alacrán, unul din obiectivele turistice trecute pe hârtia primită de la Don Adolfo. Cică e dotată cu fortăreață – într-adevăr, dar e foarte mică. Nu mă tentează să merg până acolo, pozăm de aici.

DSC_2286.JPG

Parcurgând lista de obiective și uitându-mă așa la oraș, nu am sentimentul că ar trebui să mă grăbesc undeva înainte de apusul soarelui. Poate biserica de fier proiectată de Gustave Eiffel, dar sigur e închisă până la ora asta – mă întreb dacă e cea alb-roșie de aici de aproape, sub deal.

Singurul element care m-ar împinge în jos de aici ar fi frigul, care începe să se lase, dar închid fermoarul la pulover, pun gluga și mă plimb de colo-colo, așteptând culorile, care nu întârzie să apară.

NMS_2303.JPG

(Dacă eram isteț îi dădeam acest punct de reper grăniceresei brunete mai devreme, cine știe, poate ni se încrucișau cărările și ar fi fost mai cald. Dar pentru asta ar fi trebuit să, 1) știu de el dinainte, și 2) să reacționez mai repede. Cam greu cu pianul pe scări.)

Dar e frumos și așa, în solitudine, până îmi dau seama că mai am foarte puțin spațiu pe cardul aparatului foto. Drămuiesc cu grijă ultimele poze, și bine fac – nu din cauza memoriei cardului, ci din cauza bateriei, care intră în grevă exact când stă să vină Ora Albastră.

DSC_2337.JPG

Știu însă din experiență că dacă las un pic aparatul în pace, când îl deschid mai poate câteva poze. Am nevoie doar de una.

DSC_2344.JPG

Hai, două.

DSC_2345.JPG

Mai departe, rămâne în sarcina telefonului să captureze diverse momente și senzații. Nu-mi fac mari iluzii, dar pare a se ține destul de bine la apus.

IMG_20150623_193838632.jpg

Fac ture ca pantera în cușcă pe lângă faleză, ba la mare, ba la oraș, încercând să imprim pe retină ultimul apus pacific al excursiei.

DSC_2335.JPG

Întunericul se lasă repede în zonele aproape de ecuator, ora albastră e scurtă, așa că în curând rămân ultimul turist pe baricade – e timpul să cobor. Don Adolfo mi-a zis el că nu sunt probleme de securitate, dar pentru siguranță îmi pun gluga și adopt o privire ”supărată” în timp ce cobor. Futilă, căci nu e nici țipenie de om – lucru care mă bucură. Asta până ajung jos, unde văd o poartă, închisă, și nici o ieșire din complex. Hopppașșaaaa…
Nu apuc însă să mă stresez, căci aud o voce sobră – ”jóven!”. Nu cred că vorbește cu mine. ”JOVEN!” Mă uit în direcția vocii, o doamnă în vârstă în pragul unei uși îmi face semn să ies pe poarta mare, de mașini – într-adevăr e închisă cu belciug, dar fără lacăt. Răsflu ușurat, îi mulțumesc lui tanti și pornesc în jos în căutarea a ceva de-ale gurii, fără a avea idee că voi găsi cu totul altceva.

Lasă un răspuns