Jurnal Copamerican (3): Afrochilienii

Strada se oprește abrupt fix în biserica pe care o remarcasem mai devreme – mă apropii și, ce să vezi – e ruginită… Ca să fie ruginită, trebuie că e din fier, iar dacă e din fier, e Eiffel. Într-adevăr, găsesc confirmarea după ce îi dau ocol, e catedrala San Marcos, proiectată de Gustave Eiffel. Ia să-i fac o poză în toată splendoarea, cu niște ”oameni normali, Aricani de pe stradă”.

IMG_20150623_195937914.jpg

Ocazie cu care găsesc și acest semn fotogenic

IMG_20150623_195916537.jpg

dincolo de care mai să mă împiedic de-un skater (sau invers).

IMG_20150623_200114703.jpg

Mă așez pe o bancă și contemplu puțin scena de skating din Arica, savurând acest simplu gând. Poze n-am ce să fac; aceasta e așa, doar de documentare; pata albastră neclară e un adolescent sărind peste niște scări (a căzut de vreo 5 ori, dar nu s-a lăsat până n-a ”lipit” aterizarea).

IMG_20150623_200502586.jpg

În timp ce stau pe bancă întreb tripadvisorul unde e de mâncat (vezi, e bine că am luat cartela cu internet). După unele experiențe relativ dezamăgitoare nu mai am mare încredere în tripadvisor, dar n-am o idee mai bună. Aplicația indică 5 locuri mari și late în Arica, aleg unul cu specific local, pe strada San Marcos în sus – purced.
Mă opresc însă la prima intersecție, pentru a admira un colț de stradă foarte șic-urban.

IMG_20150623_201618972.jpg

Stai așa, că pe strada asta par a fi mai mult de 5 baruri și restaurante… ce-ar fi să le dau eu skip la cei din tripadvisor și să mănânc ceva aici.

IMG_20150623_201743508.jpg

În timp ce trec agale pe lângă diversele terase prospectând piața pentru un loc (nu e nimic foarte atractiv, baruri ”clasice”), aud tobe și gălăgie. Măi să fie. Merg până la capătul străzii să văd ce e, și… dau nas în nas cu fetele învârtind fustele colorate pe ritmul frenetic al toboșarilor. Par a fi diferite grupuri, îmbrăcate diferit, care mărșăluiesc ca la paradele ”clasice”. Observ un mare steag, scrie ”asociația afrochilienilor”. Care sunt de toate culorile și nuanțele pielii, cred că singura condiție de a face parte din formație e să ai simțul ritmului.

Încerc să-mi aduc aminte ce zi e – cred că marți. Ziua nu contează, când e de petrecere. Stau să-i observ de pe margine, conștient că e un loc predilect pentru hoții de buzunare… ceea ce nu pare a preocupa pe majoritatea spectatorilor, care filmează liniștiți cu telefoanele.

IMG_20150623_202131136.jpg

Trag și eu niște cadre și filmulețe cu telefonul, ținându-l cu două mâini – așa, de documentare și aducere aminte.

Grupul în uniforme albastre e cel mai bun, nu înțeleg cum nu obosesc oamenii – când crezi că fac o pauză, atunci accelerează ritmul tobelor. Play:

Îi urmăresc pe stradă-n jos și observ că se adună într-un mic amfiteatru ascuns după palmieri, în fața unei clădiri vechi pe care scrie ”Aduana”, adică vamă (mult mai târziu voi afla că a fost și ea proiectată de Gustave Eiffel). Mi-e cam foame, dar iau loc să văd despre ce e vorba. E într-adevăr un festival al afrochilienilor, urmează niște momente de spectacol. Înainte de asta e invitată la cuvânt o tanti mai în vârstă care începe să povestească cum în 2015 începe deceniul de afirmare al afrochilienilor (și afrosudamericanilor în general, dacă nu mă-nșel). Îmi închipui că generația ei a dus-o mult mai greu decât cea de acum. Într-un fel aș vrea să stau să ascult, pe de altă parte e un moment bun s-o las să vorbească și să caut ceva de-ale gurii până începe show-ul.

Mă subtilizez din tribună și o iau pe prima stradă înainte. Care se întâmplă să fie un alt pasaj pietonal, perpendicular pe 21 de Mayo, care se varsă într-un fel de zonă comercială de tip bazar-piață Obor.

IMG_20150623_205042589_HDR.jpg

Când văd standul cu yoguis, hotărârea e luată – va fi seara mâncării de stradă.

IMG_20150623_211002148.jpg

Întâi o napolitană din asta cu cârnat vienez, dar nu mă satur, mai încolo un alt stand, exact ce căutam dar nu știam: ”Un choripan, vă rog frumos” (cârnat în pâine), ”cu muștar și ketchup, a, și aji, un fel de sos de roșii proaspete și usturoi. De-li-cios.

IMG_20150623_210813904.jpg

Pe drumul de întoarcere merge un suc de la jugueria găsită pe drum (în America de Sud se zice jugo la suc, nu zumo, ca în Spania).

IMG_20150623_211920336.jpg

Lúcuma cu maracuya, cât mai exotic. Noroc că sunt atent și văd cum pune câteva linguri bune de zahăr. ”Sin azucar, por favor!” Știe și ea că ar fi trebuit să mă întrebe – face altul, care mă face să înțeleg de ce se pune atâta zahăr – fără, nu prea are gust. Astfel încât tentația e intactă când trec pe lângă o heladerie – mai intră și o înghețată, manjar cu mora (caramel cu mure). La început mi se pare cam mare, ”și e seară, nu e sănătoasă”, aud voci binecunoscute în eter, dar – de mâine, poate, dăm pe mai sănătos. Acum înghețata ar fi perfect de savurat cu toboșarii și dansatoarele, ia să-i caut.

IMG_20150623_213357914.jpg

Pe drum înapoi dau peste acest afiș, pus parcă la întâmplare lângă un magazin. Zice așa:

IMG_20150623_211038700.jpg

Fiul meu,
Spune-mi niște vorbe de alint acum cât sunt în viață
și nu o poezie mișcătoare când voi muri.
Împarte cu mine câteva minute acum cât sunt în viață
și nu o noapte întreagă când voi muri.
Dăruiește-mi o singură floare acum cât sunt în viață
și nu un mare aranjament floral când voi muri.
Stânge-mi mâna suav și dă-mi o mângâiere acum când sunt în viață
și nu-ți apleca corpul peste mine când voi muri.
Dedică-mi niște cuvinte dulci acum cât sunt în viață
și nu un epitaf întreg la mormânt.
Prefer să mă bucur de cele mai mici detalii acum cât sunt în viață
și nu de mari manifestații când mor.
Prefer să te ascult un pic nervos, spunându-mi ce simți acum cât sunt în viață
și nu o mare plângere că n-ai spus la timp.

Unul din acele momente când mă întreb ce caut aici, la capătul lumii. Îmi pare bine că am vorbit azi acasă, și sper să-i găsesc bine sănătoși când mă duc. Of, of.


Mă aștept să găsesc afrochilienii după sunet, dar nu se aud tobele. Îi găbjesc totuși, iar motivul pentru care nu se aud cântecele e că tocmai sunt într-o pauză, iar următorii la rând pe scenă sunt – tocmai grupul în albastru, pe care-i remarcasem pe stradă – cei mai buni. Îmi găsesc un loc în față, iar mai departe e doar bucurie:

Priviți-l pe ăla micu’:

Îmi plac atât de mult că după ce termină (sunt chiar ultimii, mi-a luat mult timp plimbarea prin bazar) mă duc să dau mâna cu șeful toboșarilor (nu pare a avea mai mult de douăzeci și-un pic de ani) și să-l felicit.

Cu acestea, ce mai faci aricanii noaptea, nu știu și nu mă interesează (dacă nu e și o anume brunetă implicată) – sunt obosit, mă îndrept cu lumea spre hotel. Nu prea-mi surâde mersul pe jos jumătate de oră pe strada ce mi-o aduc aminte destul de pustie. O fi Arica un oraș liniștit, dar de ce să risc aiurea. Văd niște taxiuri mergând încolonate pe Avenida Colon, intru într-unul, ”terminal bus por favor” (noroc că-mi aduc aminte că hostalul nu e departe de terminal, că nu mai știu adresa. A, ba da, Pasaje 15, nr. 921. Nu apuc să-i zic, că se deschide ușa și intră o doamnă în taxi. Aha, deci și în oraș se aplică regimul colectivo. E prima experiență de gen. Taxiul se umple și se golește până să ajung eu la pasajul 15, cred că am ocolit ceva, dar nu-i bai.

Pe drum am timp de reflecție. Mi-a plăcut Arica. Oraș fără pretenții turistice, dar care oferă multe locuitorilor. Mereu însorit (nu plouă aproape niciodată, doar’ suntem în deșertul Atacama), cald, nici prea mare, nici prea mic, priveliște frumoasă, plaje întinse, numai bune pentru surfing, palmieri, festivaluri, voie bună sinceră, fără ifose. Toate compensând un probabil sentiment de izolare, inevitabilă în condițiile geografice date.

Îl întreb pe Don Adolfo cum să fac dimineață cu taxiul – îl cheamă el. Să fac check-out-ul acum, că la 4 dimineață deja trebuie să ies pe ușă. Când să plătesc, 20000 pesos, observ un anunț cu prețurile camerelor – una dublă fără baie, ca a mea, costă 9000 pesos! Îl întreb care-i faza, îmi explică alambicat cum că pe hostelworld nu poate trece preturile în pesos, doar în dolari, și peso-ul a crescut foarte mult în ultima vreme. ”Intern” costă de fapt doar 9000 de pesos, că el nu crește prețul cu fiecare cădere a cursului. Nu știu dacă asta e explicația corectă, dar sentimentul e c-am luat o țeapă consistentă – camera costă o treime din preț, de fapt. Sunt însă prea obosit să argumentez sofisticățenii valutare în spaniolă. Pe factura mea scrie într-adevăr 30 de dolari, care sunt cam 20000 de pesos într-adevăr. De reținut – o idee ar fi sunat înainte și întrebat cât e o cameră. Dar de unde să știu, n-am găsit faza pe nici un forum (e drept, despre Chile nici n-am căutat prea mult).

În cameră e frig de nu-mi vine să mă dezbrac. Iată cum hainele de vreme rece cărate atâta drum își vor dovedi iar utilitatea.

Una peste alta îmi rămân vreo 3-4 ore de somn până la cântatul cocoșilor. Din păcate, nu voi fi singurul somnoros dimineață…

Lasă un răspuns