Jurnal Copamerican (4): Bella vista

În Arica n-am găsit multe urme de Copa América. Mă așteptam, chiar dacă nu juca Chile, să fie un pic de atmosferă prin oraș, dar nu, oamenii par a-și vedea liniștiți de viață. Mă aștept să fie altfel la Santiago, sau toată daravela cu continentul fotbalomaniac capătă iz de mit.

Taxiul soseste mai repede, la 4:40 în loc de 5:00, nici nu sunt gata. Noroc că-l ține Don Adolfo de vorbă pe taximetrist. Ceea ce mă apuc curând să fac și eu – pentru că am senzația că adoarme! Cască, merge ba la stânga, ba la dreapta, noroc cu marcajele luminoase de pe șosea care uruie și-l trezesc când le încalcă. Parcă merge și încet… Îl afurisesc în gând, iar cu voce tare încep vorba – e pregătit pentru meciul de azi?
”Daa, la 6 termin lucrul, îmi iau tricoul roșu și mă așez cu familia la meci.”
”La 6… dupămasa?! Nu obosiți până atunci? Când ați început tura?” (nu-l văd treaz nici până la 6 dimineața)
”Acum la 4 dimineața, fac o pauză de prânz și termin la 6”
‘Vai de clienții tăi’ în gând. Cu voce tare: ”Și câți locuitori are Arica?”
”220 de mii”, și dă-i căscat.
”Unde e aeroportul, acolo unde sunt lumini?”
”Nu, acolo e orașul, aeroportul e mai în față.”
‘De-am ajunge odată…’

Răsuflu adânc și ușurat când ajungem în sfârșit. Nu-i las nici un șfanț în plus, la nerevedere!

În incinta aeroportului mă ajunge și pe mine oboseala, inițial alungată de adrenalina cu taxiul; prind cu jumătate de ureche o discuție la televizor, despre în ce măsură va fi afectată sănătatea și productivitatea națiunii de faptul că nu au mai trecut la ora de vară. Mă pufnește un râs oarecum condescendent – ce să zic, le afectează sănătatea, auzi poveste. Informați-vă în Europa, tovarăși, acolo se trece la ora de vară demult. Abia ulterior aveam să aflu că într-adevăr s-au îmbolnăvit mulți copii după ce au început să meargă la școală pe întuneric. Ca să vezi poznă.

Zborul cu Sky Airlines a fost cel mai ieftin, și e cu escală la Iquique, care e foarte aproape (pentru Chile, adică aproximativ ca Bacău de București). Ajungem totuși în timp util la Santiago pentru a putea zice că ”am o zi”.
Am pornit la drum cu Lonely Planet ca sursă principală de informații (varianta electronică, descărcată pe Kindle și telefon, să n-am de cărat), dar între timp am constatat că în 3 ani, cât e de veche ediția, s-au schimbat destul de multe lucruri în America de Sud. Au crescut prețurile, s-a mai dezvoltat infrastructura, așa că încet-încet am migrat spre wikitravel ca sursă; chiar dacă e mai puțin completă are unele informații mai noi. Mai ales cele logistice sunt de maximă importanță – cum ajung de la aeroport în oraș, de exemplu. Am oroare de rechinii taximetriști care te acostează când ajungi, cu ochii sclipind mișel când văd sânge proaspăt de gringo. Îi știu din București, și-i urăsc.

Din fericire, sursele spun că în Santiago există un serviciu numit TransVip, care culege pasageri cât să umple o mașină/microbuz și îi livrează pe rând frumos la casele lor. Durează o idee mai mult decât un taxi direct dar e și sensibil mai ieftin, 4000 de pesos, adică 6 dolari (taxiul direct ar fi de 4 ori mai mult, logic).
Durează un pic până găsim mașină de Bellavista (primesc rute cât mai eficiente, pe cartiere), dar se face că hostelul meu, Bellavista, e primul în ordine. Mă cazez, un tip cu căciulă alb-roșu-albastră ”de meci” mă ajută să găsesc camera – îl ginesc după accentul puternic englezesc cu care vorbește spaniola că nu e de-al locului: ”de unde ești?”
”Din Australia.”
”De unde mai precis?”
”Sydney”
”De-a cui ești din Sydney?”
(nu, nu-l întreb asta)
”Sydney, ce frumos.”
”Mda, prefer să trăiesc aici.”
Ok… Sunt nerăbdător să văd ce găsești dumneata așa bun de trăit aici, tinere australian.

Las bagajul, ies afară, și mă și întorc să-mi iau geaca: e soare, dar e răcoare. O zi de toamnă aurie, un fel de octombrie pe la noi – și într-adevăr suntem în echivalentul lui octombrie pentru emisfera sudică – aici e toamnă, iar Santiago e suficient de la Sud încât s-o și simți. Un sentiment ciudat pentru creier, care nu e obișnuit să asocieze palmierii cu frigul.

IMG_20150624_135932688.jpg

Strada pe care stau, Dardignac, e parcă decupată din filmele cu lifestyle – case colorate, terase, totul curat, aranjat, cu gust. Restaurantele și barurile sunt grupate în număr și mai mare pe două străzi perpendiculare în imediata vecinătate, Constitución și Pio Nono – într-acolo mă-ndrept, întrebând în același timp tripadvisorul despre un loc bun de mâncat. În timp ce parcurg restaurantele, ochii îmi cad din orbite când îmi sare în ochi cuvâtul „Romanian” din acest profil:

Screenshot_2015-06-24-15-29-56.png

Restaurant românesc în Santiago?! Gata, acolo prânzesc. E la doi pași, chiar unde mă oprisem să citesc instrucțiunile.
E foarte șic în interior, dar nu găsesc nici urmă de românism în meniu.

DSC_2358.JPG

Până la urmă întreb ospătarul nu foarte prietenos ce specific are restaurantul, și dacă e și ceva românesc – se uită la mine cu ochi goi și zice – nici vorbă, e fusion sudamerican. Cred că nici nu știa că există România, sau dacă știa, habar n-avea unde e. Așa cu tripadvisor, încă o dovadă că informațiile de acolo NU trebuie luate mot-à-mot. Cine știe, o fi fost românesc mai demult și n-a fost actualizat? Mai degrabă mă gândesc că o fi fost vreun român care s-a distrat punând informația acolo, de glumă. Ei bine, i-am căzut în plasă, să-i fie de bine. Măcar n-a fost rea mâncarea.

După masă pornesc în căutarea funicularului – m-am informat că e aproape, și sindromul King Kong dă imbolduri. Pe drum mai notez unele detalii, de exemplu folosirea creativă a acestor umbrele,

DSC_2371.JPG

dar mai ales caut simboluri Copa América, și parcă-parcă lumea pare mai interesată aici, uite un bar îmbrăcat în steag,

DSC_2367.JPG

uite un câine gata echipat,

DSC_2368.JPG

ziare mobilizatoare.

DSC_2370.JPG

Barrio Bellavista
, curtea interioară cu baruri și terase chic, e însă (încă) pustie. Liniștea dinaintea furtunii? Vom afla mai târziu.

DSC_2375.JPG

Am ajuns la funicular, care scurtează ascensiunea pe deal de la mai mult de o oră, cât ai face pe jos, la 5 minute. Priveliștea de sus trebuie să fie impresionantă, cu munții aproape, în decor – când nu e ceață.

DSC_2379.JPG

Spuseseră ieri la televizor că în Santiago poluarea a atins un nivel critic, au început cu limitările la circulația auto, cu soț-fără soț. E din cauza secetei – n-a mai plouat de nuștiucând; orașul fiind într-o vale se adună smogul pe ei, mai precis nu pleacă. Așa arată o zi cu… soare:
Pentru că dacă te uiți direct în sus, smogul e mai subțire și se vede cerul deasupra statuii Immaculada Concepcion.

Cobor să dau un ocol stabilimentului, și într-adevăr, în partea cealaltă a orașului, văd ce căutam – clădirea cea mai înaltă din America de Sud. Aici simt nevoia unui zoom pe cameră, dar n-am. Viteza, dimensiunile de buzunar și ergonomia sporită a lui Nikon J1 (cu obiectiv de 10mm, 27mm convertit FF) face rabat la versatilitate – din poză nici nu-ți dai seama cât de de înaltă clădirea.

DSC_2425.JPG

Când mă întorc văd o fată care vinde gogoși. Nu chiar gogoși, cocadas, prăjiturici de cocos cu aromă de migdale. Bune. Iau una, mai iau una, îi fac și o poză Paulei, și-i zic să-și facă site de internet.

DSC_2411.JPG

Ar putea avea succes, mai ales că are un băiețel simpatic, pe care-l plac turiștii. O întreb unde se poate vedea meciul cel mai bine. ”La mine acasă, cu prietenii”, bufnește în râs spontan (în gândul meu – așa ceva n-ai să auzi vreo femeie zicând unui străin în Europa, în vecii vecilor amin).

”Nu există vreo piață cu ecran mare, unde se poate vedea, un public viewing?” eu, incredul, răsfățat cu obiceiurile europene. Se uită mirată – ”nu, doar prin baruri sunt televizoare”. Hmm. S-or teme din motive de securitate? Păcat.

Îi mulțumesc și mă îndrept spre funicular – e timpul să cobor în mulțime, să iau pulsul fanilor.

E trecut de 6, se întunecă, dar în continuare nici urmă de fani pe străzi.

DSC_2437.JPG

Cutreier fermecătorul cartier Bellavista

DSC_2431.JPG

și nu găsesc țipenie de om pe străzi. În schimb găsesc picturi murale

DSC_2443.JPG

care de care mai simpatice,

DSC_2446.JPG

case colorate

DSC_2447.JPG

în lumina Orei Albastre.

DSC_2471.JPG

Deci asta înseamnă ”cartier artistic”, nu doar crâșme, baruri și muzee. Într-adevăr simți boemia cum răsuflă prin toți porii aici.

DSC_2467.JPG

Ce nu simți e fotbalul. Unde e fotbalul?!

Lasă un răspuns