Jurnal Copamerican (5): Chile-Uruguay

”Unde se poate vedea meciul?”
”Într-un bar”
”Nu aveți locuri publice de vizionat, unde se strânge lumea?”
Recepționista și ajutorul de recepționistă se uită mirați. ”Nu.”
Deci chiar n-au public viewing. ”Ok… recomandați-mi un bar.”
”Ce vrei, atmosferă sudamericană, sau loc civilizat?”
”Atmosferă sudamericană” (doar’ de-asta am venit…)
”Păi, un loc unde merg localnicii, mai ieftin așa, dar cu atmosferă, e Harvard, aici pe Pio Nono”, zice fata.
”Nuu, nu te duce acolo”, zice australianul. ”Câteodată sunt bătăi.”
”Ăăă… ce alternative ar fi?” mă uit întrebător la recepționistă.
”Un alt bar cu atmosferă e Oxford, nu departe de Harvard.”
”Nuu, nici acolo. Nu le mai recomanda turiștilor locuri din astea! Am văzut bătăi, cu oameni ieșind cu fața plină de sânge de acolo. Nu tot timpul, dar au fost cazuri.”
”Ce vorbești măi? Am fost de multe ori acolo și n-a fost nici o problemă.”
”Păi nu e de fiecare dată, dar se mai încing lucrurile după mult alcool.”
”Omul a vrut atmosferă sudamericană fierbinte – acolo e. În rest sunt baruri normale. Cum vrei tu” – se uită la mine.
Mda. Lăsa-ți-mi mie decizia.

Mă duc în cameră și mă echipez de meci: las telefonul, scot cardul de memorie mare din camera mică, bag unul mai mic, iau la mine vreo dooj’ de mii de pesos mărunt, las restul de bani în cameră. Dacă e să iasă cu scandal sau mă jefuiește vreunul, poate să ia camera, că nu m-ar durea atât de mult ca telefonul. E obosită, de la o trântă i s-a rupt și țâmburușul care ține bateria, are și toane la funcționare câteodată – oricum se apropie momentul schimbării. Am dat vreo 100 de euro pe ea la mâna a doua – dacă mi-o răpește cineva, nu face mare afacere. Dar nu pot să merg la meci chiar așa, fără posibilitate de documentare.

Pentru diversiune iau și un steguleț de Chile cu beculețe, cumpărat de pe stradă, pentru a mă încadra în peisaj.
Hai deci să vedem cum arată Harvardul ăsta. Ghici ciupercă unde e – exact barul cu steag pe care-l văzusem mai devreme. Lumea s-a strâns deja, e coadă.

DSC_2476.JPG

Inițial mă gândeam să iau ceva de mâncare în bar… dar văd un stand cu frigărui la grătar chiar lângă bar – la fix.
Asado, asado!” (carne la grătar)
Cuanto cuesta?
Sausan.
Perdon?
Sausan.
…cuanto?!
Sau-sand pesos.
Aaaa, thousand? Mil?
Yes. Very good, typical Chilean food.

Deci miros a gringo de la o poștă, fire-ar de râs, a ținut el morțiș să vorbească engleză cu străinul, să-l facă să se simtă străin. (săracul, el probabil se gândea că-mi face un bine. De asemenea, un feedback cum că spaniola mea e posibil să nu fie foarte credibilă)

Mă așez mai într-o parte să devorez asado-ul – e excelent, se topește în gură.
Individul de lângă mine îmi zâmbește, râde, zice ceva în spaniolă, nu înțeleg, văzând că nu reacționez mă întreabă ”de que pais son?
Rumania
A, Rumania… te gusta el oficio?
Oficio?
El oficio, te gusta?
Quel oficio?!” Nu mă-nțeleg nicicum cu ăștia azi.
Oficio”, și miroase zgomotos pe nas. ”Coca, te gusta?
”No.”
Mă și îndepărtez, înjurându-l în gând. Deci de-aia erai așa prietenos, ****-**-* **** ** ** ***.

Termin cu asado și mă duc la ghișeul unde e coada, încă nedecis dacă să intru sau nu. Problema e rezolvată când văd un afiș: ”Acesta este un local pentru studenți. Accesul e permis doar cu legitimație de student.”
Bun, deci nu mergem la Harvard. Să vedem dacă la Oxford sunt mai permisivi. Din ce am văzut, celelalte baruri sunt într-adevăr ”normale”, mese și televizor… parcă nu-mi vine.

La Oxford e voie să intri și fără legitimație, 3000 de pesos intrarea, fără consumație. Odată intrat înțeleg de ce – sunt așezate scaune în curte, ca la cinematograf, cu privire la un ecran cu proiecție plus două televizoare. Așa mai da. E plin pe două treimi, găsesc loc fără probleme. Bine că m-am îmbrăcat cu toate straturile din dotare…

DSC_2479.JPG

N-am telefonul la mine, ca să treacă timpul mai ușor, și mă simt puțin ridicol – toți tinerii din jurul meu ”stau pe telefoane” fără nici o emoție. Locul e civilizat, nu văd cum să aibă loc în decor hoți – sau chiar bătăi. Dar să vedem. Până una alta înregistrez scandările spectatorilor din bar, care au și început, ca pe stadion: ”Chi-chi-chi, le-le-le, viva Chile!”. Sunt vreo trei grupuri care dau tonul, pe rând, din când în când.

Un moment care mă face să conștientizez clar că NU sunt în Europa: De câte ori ați văzut europeni în baruri la meci cântând imnul odată cu jucătorii și spectatorii de pe stadion? Aici e cel mai natural fenomen: se cântă imnul, te ridici în picioare și cânți:

Viva Chile începe meciul emotiv, cu pase greșite, mingi pierdute. Uruguay presează cu 2 sau 3 oameni în față – Chile nu poate construi nimic așa. Mă întreb de ce nu păstrează tactica, dar poate e și chestie de oboseală – după primele 10 minute de derută chilienii încep să țină mingea, împingându-i pe uruguayeni în jumătatea lor. Faze de poartă, puține și destul de sărăcuțe – un singur șut pe poartă în toată prima parte!

Greu meci, nu foarte spectaculos, dar intens. Uruguayenii nu au nici o intenție de a se ”da la o parte”, dar parcă tactica e prea defensiv-brutală pentru ce jucători talentați au. În plus, nu știu, din afară pare foarte simplu: dacă joci împotriva gazdei competiției, trebuie, ca jucător, să fii atent la următoarele lucruri:
– Nu protestezi la deciziile arbitrului
– NU ÎMBRÂNCEȘTI ARBITRUL, nici măcar tușierul
– Nu atingi jucătorii adverși, nici în glumă, cu mâinile.

Nu ți-a explicat nimeni asta, domnule Cavani? Nu te duce capul atâta încât să te gândești și singur? De ce l-ai îmbrâncit pe tușierul ăla? De ce ai protestat mereu? Și mai ales, de ce i-ai dat palma aia, fie și ușoară, fundașului chilian? Care a căzut ca lovit de trăsnet, Oscar pentru rol secundar, și pac, galben-roșu!
Eu înțeleg că aveai nervii întinși la maxim, Edinson, cu toate problemele de familie (tatăl i-a fost arestat înainte de meci, implicat într-un accident mortal)… dar chiar și așa mi s-a părut absurdă agresivitatea.

(paranteză: l-am bănuit de cele mai necurate lucruri pe dl. Cavani, inclusiv că și-a luat o ”premiere”… până a doua zi, când am aflat ce s-a întâmplat de fapt. În timpul meciului n-am văzut faza, nu s-a dat reluarea la scena când fundașul Jara i-a înfipt un deget în fund lui Cavani. De-aia a reacționat instinctiv, lovindu-l ușor cu mâna. Atât a așteptat Jara… și arbitrul, poate.)

În 10 oameni e greu pentru Uruguay, dar Godin își mobilizează gladiatorii ca un Spartacus, și reduta rezistă, ba mai amenință și pe contraatac. Pare a luptă a cavaleriei ușoare (Chile) cu niște teutoni în armură grea. Îi zgârie, i-au și rănit, dar departe de a-i doborî.

Da-me un Chiiiiii!”, mai strigă câte un spectator din când în când, iar ceilalți puternic: ”Chi-chi-chi, le-le-le, viva Chile!” Scandarea se oprește la fel de brusc cum a pornit – eficient pentru urmărirea meciului. Mă așteptam la mai multe cântece, dar sunt rare. Nervii se întind, pe măsură ce Alexis Sanchez, Vidal, Vargas și ai lor se străduiesc, aleargă, pasează, dar nu prea-l deranjează pe Muslera, portarul uruguayan de la Galatasaray. Un fel de copie mai diluată a Barcelonei în variantă ineficientă, cu pase multe scurte și puține faze de poartă.

E minutul 80. De obicei, cam acum comentatorii sfătoși zic fraze de genul ”și dacă se mai joacă 100 de minute, Chile nu dă gol.” Îmi trece prin minte fraza, dar mă decid să NU o adopt. Mai degrabă alt clișeu – ”în fotbal nu se știe…”
Nu trec două minute, atac pe treisferturi al chilienilor, mingea la Valdivia, i-o așează – cât de încet, simplu, elegant și incredibil în condițiile tensiunii meciului – lui Isla pentru șut, și, —— GOOOOOOOOOOL! A fost un moment de ezitare, nici spectatorilor nu le vine să creadă. După ce s-au chinuit atât, fără mari ocazii, acum un gol atât de simplu și firesc! GOOOOOOOOL! Delir.

Eu personal am un gust amărui, eliminarea lui Cavani miroase a ”10% acordate gazdelor de către arbitri”, dar și-a făcut-o cu mâna lui (literalmente).

Publicul de pe stadion și din bar (între timp aproape s-a umplut) cântă în sfârșit, eliminarea lui Fucile, cu alte interminabile proteste pe teren, trece aproape neobservată. ”Yooooo, soy chilenoooo, es un sentimientoooo, no puedo paraaaaar”.

Meciul se termină, lumea se îmbrățișează și părăsește incinta destul de repede – e rost de petrecere stradală. Merg cu mulțimea, luând de pe drum încă un asado, spre Plaza Italia, locul de întâlnire al suporterilor, aflat foarte convenabil nu departe de zona unde e barul și hostelul. Când ajung, oameni sunt deja adunați în jurul statuii principale din piață, iar tancurile (!) armatei și poliția sunt aliniate mai în decor. Mi se pare exagerat – oamenii scandează, se bucură, dansează în fața celulaleror cu care se filmează, cântă, bat din palme.

DSC_2499.JPG

Nici nu mi se par așa mulți – sunt comasați lângă statuie, dar în rest aici unde m-am tras eu la o parte mai e mult loc.

Nu, n-am de gând să mă înfig pentru o baie de mulțime, nu e petrecerea mea – când om câștiga noi un sfert de finală la Euro sau la Mondiale, atunci poate. Acum fac cale-ntoarsă și mă duc la odihnă – din fericire înainte de, cum aveam să aflu ulterior, degenerarea manifestației, când poliția a intrat cu tunuri de apă. Ce ți-e și cu dinamica maselor.

Lasă un răspuns