Jurnal Copamerican (6): Santiago la pas

Ceasul sună el la 6, dar butonul de snooze e fatal: când mă trezesc a doua oară e deja trecut de 8 jum’ate. Aaaaaargh. Șocul mă trezește, încep să evaluez febril opțiunile. Prima idee fusese să scriu de dimineață – tăiem, din motive evidente. Apoi, plănuisem aseară să fac un tur de oraș cu bicicleta de dimineață și pe jos după-amiază, alesesem și cu cine – dar uitasem esențiala rezervare a recepția de la hotel, luat cu emoțiile meciului. În timp ce mă ridic din pat încep un mesaj pe telefon către recepție, întrebând dacă mă mai pot înrola la turul de bicicletă care începe la 9:30. Renunț înainte de a trimite mesajul – e aproape 9, n-are rost, am pierdut trenul ăsta. Singura variantă e să fac rocada: turul pe jos acum dimineață, că începe abia la 10, iar cel cu bicicleta după-amiază.

Zis și făcut, mă echipez și mă prezint jos la recepție pentru instrucțiuni. ”15 minute pe jos până la punctul de întâlnire pentru tur – ai timp și de-un mic dejun”.

‘15 minute fără vreo rătăcire’, zic în gândul meu, dar accept un mic-dejun rapid de 10 minute. E 9:40 – pornesc. Mă întorc după câțiva pași – e mai frig decât mă așteptam, mai iau un strat pe mine. Se face 9:45 când ies a doua oară, teoretic am timp. Deschid telefonul în timp ce merg, văd un mesaj, îi răspund, ridic ochii – din instint am luat-o la dreapta la intersecția cu Pio Nono, spre funicular, în loc s-o iau la stânga, spre parc. Nnnnuuuuu! Cale-ntoarsă repede, dar deja am depășit marja. Nuuu, NU vreau să-ntârzii…

Ca să intr-un parc trebuie să trec strada circulată. Semaforul e mai departe la stânga, dar văd un pod mai în dreapta, direcția în care trebuie să merg oricum. Slalom printre mașinile oprite, ajung la pod… e închis!

DSC_2516.JPG

Cale-ntoarsă până la semafor (leneșul mai mult aleargă), trec, e 9:58. Cât o mai fi de mers pe jos? Mă uit pe hartă – mai sunt două intersecții până la muzeul de belle arte, iar prima abia dacă se întrezărește printre copaci. E clar, întârzii. Întrebarea e, cât, și dacă așteaptă. O iau la picior grăbit, fără a fugi însă – stratul suplimentar de haine luat acum se răzbună, transpir tot de cald.

Văd muzeul pe la 10:07, și… iată-i pe ghizii în uniformă de Wally! (cartea ”Unde e Wally?” se pare că e foarte populară printre copiii din Vest, eu am aflat de ea de curând. Wally e un băiat îmbrăcat în tricou foarte dungat albroșu, pe care trebuie să-l găsești într-un desen cu multă lume, în diverse ipostaze și locații).

DSC_2518.JPG

Hola, Wally, hola, Wally”, îi salut pe amândoi. Mă înregistrez pentru tur pe ipad-ul lor și aflu că turul începe abia la 10:15, pentru a aștepta potențiali întârziați (mhm).

”În ce limbă vrei turul?”

”Ăăăă… nu știu.” De ceva vreme mi-am tot zis să încerc activități turistice ghidate în spaniolă, ca să mai învăț – dar mă tem că vor vorbi prea repede și nu voi înțelege. ”În spaniolă”, zic totuși, cu inima proptită-n dinți.

Ghici ciupercă: turul de limbă engleză are 12 pasageri, cel de spaniolă… 2. Eu și o fată din Kenya, care a ales varianta spaniolă din exact același motiv, să învețe. “Perfect, ca un tur privat!” exclamă ghida Liz, care din obișnuință vorbește în engleză primele 5 minute – o engleză perfectă, dat fiind că e născută și crescută în Estados Unidos, din părinți chilieni. S-a mutat abia de doi ani în Chile – zice că preferă stilul de viață de aici, calitate a vieții mai bună, oameni mai prietenoși.

Trecem pe spaniolă când ni se alătură alte două persoane întârziate, care ne ajung din urmă – două fete din Brazilia, care înțeleg spaniolă și vorbesc o portiolă – portugheză cu caracteristici spaniole; funcționează. Facem toți cunoștință cu câinele grupului, Astro, un șmecher de cartier care se va ține după noi jumătate de traseu, după care va dispărea.

DSC_2523.JPG

Liz ne povestește despre cutremure, o temă principală în Chile. Țara cu cele mai multe și mari cutremure înregistrate în istorie, inclusiv cel mai puternic, de 9.5 grade Richter, din 1960, care a distrus țara cu doi ani înainte de campionatul mondial. Au cutremure mari cam o dată la 10 ani, ultimul de peste 7 grade a fost în 2010, așteaptă unul prin 2020. În timp acest ritm al distrugerilor, la început mari, apoi tot mai mici, a dus la un amestec al stilurilor arhitectonice în oraș – cum cădea o clădire veche, construiau alta în stilul care era popular tocmai atunci. Astfel ai case construite în multe stiluri diferite, una lângă alta.

DSC_2525.JPG

Continuăm spre patru piețe, pentru a înțelege viața chilienilor de zi cu zi. Piața principală (Mercado Central) are și o incintă de restaurante foarte bune,

DSC_2531.JPG

a fost plasată în top 10 al piețelor alimentare de către National Geographic, pentru produse, facilități, ambianță locală.

DSC_2534.JPG

Trecem râul înspre partea ”populară” a orașului, La Chimba, care în quechua înseamnă ”mai puțin important”, unde la început erau crâșmele, închisorile, cartierul roșu, apoi au locuit săracii, iar azi e cartierul cel mai trendy, unde se află și Bellavista. Râul, săracul, abia dă un firicel de apă. Secetă mare, cea mai mare din ultimii 80 de ani.

DSC_2536.JPG

Piața de fructe e împărțită în două – partea chiliană

DSC_2549.JPG

și partea peruană.

DSC_2550.JPG

Cică sunt mulți imigranți din Peru care au venit aici la muncă în căutarea unui nivel de trai mai ridicat (un fel de români din Italia și Spania) și au adus cu ei bucătăria mai sofisticată, care are nevoie de ingrediente specifice – a ajuns atât de populară încât cele mai apreciate restaurante din Chile sunt peruane, iar piața e o treime ocupată de fructele exotice din Peru. Chile are clima temperată, zice Liz, cresc fructe de gen căpșuni, mere, avocado. De la vecini vin fructele mai dulci și zemos-tropicale – chirimoya, granadilla, maracuya, papaya. Chile, interesant, e o ”insulă terestră”: mărginită de granițe naturale puternice (ocean și munții Anzi) a dezvoltat un ecosistem specific, și vulnerabil. De aceea sunt foarte atenți la graniță, n-ai voie să aduci nimic ce are semințe; pot afecta puternic și ireversibil balanța ecologică – asemănător cu Australia, Noua Zeelandă.

La ieșirea din piață ne oprim la standul surorilor Elsa și Lucy, cu titlul complet de las reinas de la sopaipilla de la region metropolitana de Santiago de Chile.

DSC_2558.JPG

Sopaipilla e o gogoașă prăjită (totul se prăjește în America de Sud!) de savurat cu sos pevre picant, delicios.

DSC_2556.JPG

Am mers noi ce-am mers, dar o întrebare plutește în aer; până la urmă îi dau glas: ”Liz… ne povestești un pic și de Pinochet și compania?”

”Da, de asta vom vorbi la ultima oprire.”

Lasă un răspuns