Jurnal Copamerican (7): Fantomele trecutului

”Eu nu merg în cimitir, nu-mi place, mă întristează”, zice brazilianca blondă cu o urmă de panică în glas.
Lizet pare surprinsă – ”ești sigură? E frumos înăuntru”
”Nu, nu,” face ochii mari fata, ”vă aștept afară”.
”Poți să ne aștepți la barul unde se termină turul, îi zice sugestiv ‘Quita Penas’, ‘te absolvă de dureri’ – e peste drum de cimitir.”

Adevărul e că era o vreme când și pe mine mă surprindeau privirile mirate ale oamenilor când le povesteam cum ne plimbam noi copii prin cimitirul din deal – acele vremuri au trecut, înaintând în vârstă cimitirele au ajuns să mă deprime și pe mine. Dar – am sentimentul că de data asta va merita efortul psihologic de a o însoți pe Liz. Ne-a promis că aici se va vedea foarte bine divizarea societății chiliene pe clase – în Chile, totul se învârte în jurul întrebării din ce clasă faci parte. Iar asta se vede bine după locul de veci – sărmanii primesc o nișă într-un perete, oamenii ”normali” un mormânt, iar bogații își fac cavouri care de care mai extravagante. Liz ne îndeamnă la pozat, dar mie nu prea-mi arde; surprind totuși două elemente care mi se par deosebite: Unu – creștinii ”ne-catolici” au crucea așezată pe o parte (!), să se știe că deși sunt creștini, chiar în regulă nu sunt.

DSC_2567.JPG

Al doilea e animismul. Se trage probabil din credințele vechi băștinașe, cum că sufletul trăiește mai departe și are nevoie de atenție ca unul viu. Două exemple înduioșătoare – mormântul unui copil care s-a născut sănătos dar a murit în urma unei infecții din spital e ornat cu jucării. Părinții vin și le schimbă periodic. În fiecare an înainte de ziua lui depun invitații la petrecere la mormintele copiilor din jur, iar de ziua lui fac o petrecere cu toți copiii.

DSC_2565.JPG

Alt exemplu – un om i-a spus soției că nu are nevoie de flori, că lui îi place berea. Soția vine mereu cu două sticle, bea una și îi lasă lui una. Cu timpul, obiceiul a fost luat și de alți vizitatori, care au stat și ei la o bere cu el.

DSC_2570.JPG

Al treilea element pe care-l rețin, fără poză de data asta, e Colonia. Nu știu cum veni vorba, cred că am văzut un nume nemțesc pe unul din morminte, și i-am întrebat cum e cu nemții care au venit după război. ”Au fost mulți nemți și înainte, veniți în secolul 19, dar au venit și mulți în timpul războiului, fugind de naziști, iar alții după – care au fost naziști, fugind de pedeapsă.”

”Ironia istoriei – cei persecutați și persecutorii s-au întâlnit aici…”

”Da. Celebră a fost Colonia Dignidad, unde s-au aciuit mulți, s-a făcut și un film, ”Colonia” îi zice. Pinochet i-a lăsat să se organizeze cum vor, dar după un timp au fost forțați să plece.”

Îmi notez ”Colonia Dignidad” pentru cercetare ulterioară.

”Unde vreți să vă spun povestea, la ‘templul incaș’ sau la ‘magazinul Apple’?” În sfârșit ajungem la partea care mă interesează cel mai mult. Alegem cavoul în formă de templu incaș și ne așezăm pe trepte, ascultând vocea molcomă a lui Liz (s-a scuzat că e mahmură după petrecerea de aseară de după meci; ceea ce e bine pentru noi, că vorbește rar și perfect inteligibil).

Se uită la ceas… ”am 15 minute. Să vedem cât pot să acopăr ca să aveți o privire de ansamblu… știind că totul e în realitate mult mai complicat.”

Redau din memorie, cu scuzele de rigoare lui Liz pentru eventuale distorsiuni.

”Vedeți mausoleul acesta?

DSC_2577.JPG

A fost ridicat nu demult, în memoria președintelui Salvador Allende, cel uzurpat de lovitura de stat militară. E și azi o figură controversată; mausoleu cu Pinochet încă nu avem – dar să nu anticipăm.

Medic de profesie, Salvador Allende a candidat de 5 ori la președinție, reușind să câștige într-un final în 1970. A fost primul președinte de ideologie socialist-comunistă ales prin vot democratic în lume (!), în contextul unei discrepanțe crase între clasa bogaților (câteva familii controlau întreaga economie) și majoritatea populației trăind în sărăcie lucie. Alegerea lui a pus malaxorul istoriei în mișcare accelerată (citatul ăsta e de la mine, Liz n-a zis chiar așa bombastic). S-au întâmplat mai multe lucruri concomitent:

1) Americanii au tresărit iritați: ‘Ce se întâmplă acolo, o nouă Cubă?’ Au urmărit cu atenție și au trimis mulți agenți sub acoperire.

2) Allende a purces imediat la reforme radicale – trebuia să aibă succes remarcabil pe termen scurt pentru a spori șansele unui succesor socialist la putere (trebuie spus că în Chile nu merge faza cu două mandate legate, stai patru ani și apoi pleci; poți însă să te întorci, à la Putin)

Reformele au fost numeroase, între care cea mai importantă economic a fost naționalizarea exploatării cuprului, furnizorul celei mai importante părți a produsului intern brut. Alte inițiative au fost creșterea salariului muncitorior cu 200% (și a intelectualilor cu 20%), educația gratuită în școli, un litru de lapte zilnic pentru toți copiii țării. Măsurile au avut rezultat imediat: pe de o parte, mult mai mulți copii (în special săraci) s-au înscris la școală, ”sărăcimea” a ridicat capul, iar ”bogățimea” (mai ales marile familii care controlau cuprul și restul economiei) s-au speriat rău de tot, la început, după care au început să uneltească.

Apă la moara adversarilor lui Allende le-a dat criza în care s-a prăbușit țara după un an și ceva. Producția de cupru și odată cu ea veniturile țării au scăzut drastic după naționalizare, iar cheltuielile statului s-au multiplicat. De unde bani? De la tiparniță. Inflația a scăpat de sub control, în 1973 se ajunsese ca peso-ul să-și înjumătățea valoarea de câteva ori pe zi (!). În aceste condiții familiile bogate și CIA au atras armata de partea lor și au plănuit lovitura de stat.”

”Îmi aduce aminte de citatul din Margaret Thatcher: Problema cu socialismul e că la un moment dat ți se termină banii altora. Cât avea mandat președintele?”

”Mai avea un an, până în 1974; nu avea voie două mandate consecutive.”

”Și n-au putut să aștepte?”

”Iată că nu… Allende l-a numit el însuși pe generalul Pinochet în fruntea armatei, cu câteva zile înainte – ironia soartei. În dimineața zilei de …, Pinochet l-a sunat pe Allende și i-a comunicat că armata a ocupat toate pozițiile strategice din oraș (la radio se dădea muziă militară austriacă), și că a pregătit un avion pentru el, să meargă în exil, cu familia lui, în Cuba sau unde vrea, și nu i se va întâmpla nimic. Allende s-a dus la palatul monedei și s-a baricadat acolo cu garda lui. A reușit să prindă o frecvență a unui post de radio încă neocupat de armată, și a transmis două discursuri care au rămas legendare. Discursurile s-au auzit la toate radiourile, și pe stradă. În timp ce vorbea, armata căuta febril postul de radio, l-au găsit într-un final, și populația a auzit cum au forțat ușa și au oprit transmisia.

Pinochet îi spusese că după 6 ore de la ultimatum îl va bombarda – și prompt a bombardat clădirea – nu la distrugere, bombe mai mici. A început schimbul de focuri, care a durat 6 ore. Până la urmă armata a forțat intrarea și l-au găsit pe Allende cu un glonte în gât și AK-47le primit în dar de la Fidel Castro lângă el. ”Sinucidere”, au decretat noile autorități. ”Asasinat”, mai crede și azi poporul. Corpul a fost dus și înmormântat doar în prezența familiei, multă vreme nu s-a știut unde. Abia după 1990 a fost adus aici și i s-a făcut mausoleu.”

”Ce s-a întâmplat după?”
”S-a instaurat dictatura militară a lui Pinochet.”
”Din lac în puț.”

”Din punct de vedere al drepturilor omului, da. Au început ”epurările” susținătorilor lui Allende – care erau mulți, mai ales în rândul populației sărace. Mii de oameni au fost torturați și uciși în închisori și lagăre. Și pe stadion au făcut un lagăr de prizonieri. A fost teroare.

Economic a fost altă poveste. După câțiva ani, Pinochet a chemat celebrii ”Chicago boys”, tineri chilieni care au studiat la universitatea din Chicago la Milton Friedman, și le-a dat economia țării pe mână. Au conceput un plan ultraliberal care a și fost implementat.”

”A dat roade? A funcționat? Cinic vorbind, e modelul ideal, program liberal implementat de o dictatură”

”A funcționat… oarecum. Chile e acum țara cu cel mai ridicat nivel de trai din America de Sud… dar asta nu înseamnă că nu există mulți săraci. Economia liber(al)ă à la Chile înseamnă că, din nou, câteva familii controlează economia; pentru a ajunge ”cineva” e în continuare important cine ești, din ce clasă socială vii. Din cauza stratificării sociale foarte puternice și rezistente, aici nu s-a putut implementa acel ”American dream” – NU toți au șanse egale, clasa dominatoare nu privește cu ochi buni ridicarea unui sărac, va face tot ce-i stă în putință să-l țină ”unde-i e locul.” În cifre, economia e în stare bună; pentru majoritatea oamenilor, mai greu cu pianul pe scări.

”De Pinochet ce s-a ales?”

”În 1989, după 16 ani de dictatură, a organizat un referendum, întrebând poporul dacă vrea să continue el ca președinte sau să fie noi alegeri democratice. Poporul a votat 51% NU, optând pentru alegeri democratice, care s-au ținut în 1991. Nu înainte ca Pinochet să-și asigure ieșirea din scenă – a făcut o înțelegere că NU va fi urmărit penal pentru atrocitățile comise. A murit ”natural” în 2006. Și azi țara e divizată în privința acestor evenimente. Azi probabil că aproximativ 70% condamnă dictatura, 30% consideră că Pinochet a redresat țara din punct de vedere economic. Clasele sociale se reflectă și aici…Dacă vă interesează să aflați mai multe, sunt două filme bune despre acea perioadă: No și Machuca.”

Tac, mă minunez și rumeg cele auzite, analogii peste analogii perindându-mi-se prin minte. Allende a avut 2 ani de comunism în care a distrus economia țării, dar n-a distrus clasele sociale. Noi am avut 45 de ani de comunism, care a distrus atât economia cât și clasele sociale… ceea ce, acum îmi dau seama, e posibil să fi fost șansa noastră uriașă – în 1990 am fi putut avea o repornire ”de la zero”, cum ar veni. Cu oamenii toți egali și un program economic liberal adevărat și echitabil, am fi putut avea un ”Romanian dream”, fără distorsiunile date de barierele sociale.

DAR – 45 de ani au avut efectul secundar că au șters din memoria națiunii conceptele economiei libere – tinerii cu energie n-au știut ce face cu libertatea. De asemenea nu am fost chiar toți egali – cei privilegiați la noi n-au fost bogații, ci cei ”din sistem”, pătura a doua din securitate și partid, care dețineau informație, putere, relații; au avut aceeași reticență de a lăsa pe alții să se infiltreze și/sau să le ia locul. Calitatea lor morală e cel puțin la fel de dubioasă ca a bogătașilor chilieni.

Oricum ai da-o, tot strâmb cade. Polonezii, cehii și slovenii cum au reușit? Pe de altă parte, știm noi sigur ce-au reușit? ”În cifre”, Chile are un produs intern brut pe cap de locuitor cu vreo 3000 de dolari mai mare ca noi, si cam tot cu atata sub Polonia. Norodul? Tot sărac. Așa o fi și-n Polonia, că nu de drag or fi cu milioanele prin Anglia și Germania.

Eh, sănătoși să fim, cu bicicleta să ne dăm. După-amiază.

Lasă un răspuns