Jurnal Copamerican (8): CicloSantiago

Cocktail-ul teremoto, ”cutremur”, e foarte dulce și ți se urcă imediat și pe nesimțite la cap, cu tremur la picioare. Așa s-a sfârșit turul de oraș pe jos, în barul ”Quita penas” de vizavi de cimitir. Ultimele lucruri aflate au fost ”grele”, dar așa-mi place, și mă bucur că ghizii povestesc și despre lucrurile traumatizante – nu le-o fi ușor.

DSC_2579.JPG

Programul de după-amiază se anunță la fel de interesant, cicloturul prin Santiago la care m-am înscris se numește ”politică și istorie”. Nu beau prea mult teremoto că n-am chef de cutremur la picioare pe biciletă. Nu am mult timp nici pentru mâncare, noroc că o iau pe Liz cu taxiul până la locul de întâlnire cu bicicliștii și îmi recomandă o șaormărie bellavisteană la colț de stradă, care e într-adevăr foarte bună, Rincon Arabesco.

Bicicleta verde e după alt colț, suntem 5 în grup: o fată din franța, venită aici la practică (ce stil au tinerii din ziua de azi… îmi aduc aminte când îmi căutam eu loc de practică… azi ăștia micii zic ”am o practică de făcut, unde o fac? Păi hai să vedem pe net… uite, de exemplu în Chile!”), un băiat din Brazilia, care NU a venit pentru Copa América, ci pentru San Pedro de Atacama, că are el o feblețe pentru deșert (oamenii își doresc ce n-au) și două puștoaice din Germania aflate în vacanță ”de spaniolă” (alt trend), una drăguță iar cealaltă frumoasă-frumoasă, de tip Diane Krüger. Nu știu cum vine vorba de Pablo Neruda, și cea drăguță o întreabă pe cea frumoasă: ”Pablo Neruda… ai auzit de el?”
Nö”.
Nö” în germană e un fel de ‘n-am auzit și nici nu mă interesează’. De ce trebuie tu, “Diane”, să mai adaugi un grăunte la stereotipul cu ”fetele-frumoase-nu-se-omoară-cu-școala-că-oricum-lucrurile-le-vin-mai-ușor”? Noroc că știu unele blonde și brunete la fel de frumoase și ne-superficiale.

Pornim cu doi ghizi, Fabian, blondul care ne povestește – ”arată ca un gringo”, se scapă Maria, fata care ține urma, scapă turma, repară biciclete stricate și înfruntă traficul pentru noi.

Gringo, conform wiktionary, înseamnă ceva de genul ”străin mizerabil”, și este aplicat prin America de Sud la mai tot ce are pielea deschisă, părul mai deschis de negru și mai ales ochi albaștri sau verzi. Rasismul funcționează și ”de la închis la deschis” – normal. Cu timpul expresia s-a mai îndulcit, poate fi folosită și neutru – acum trebuie să fii atent la tonul vorbitorului, care face muzica.

Pornim prin parcul de lângă râu,

DSC_2588.JPG

prima oprire e la Plaza Italia, unde se strâng fanii pentru sărbătorirea succeselor fotbalistice. Povestea locului e simpatică – inițial, Plaza Italia se numea doar un petic de iarbă cu o statuie,

DSC_2587.JPG

primită în dar de la italieni cu ocazia centenarului independenței, în 1910. Dar, fiind un loc de întâlnire ”natural” pentru a trece podul și a intra în cartierul boem Bellavista, lumea se întâlnea ”la Italia” – cu timpul denumirea cucerind tot rondul mare, de la metrou la cealaltă statuie și toată intersecția.

DSC_2585.JPG

E plasată strategic și între zonele bogată la Nord și săracă la Sud – aici e un fel de ”teren neutru” unde poți sărbători, respectiv bate cu poliția, indiferent de clasa socială din care faci parte.

Ne oprim apoi în alt parc, un exemplu de arhitectură urban-socială (sunt multe din astea, foarte interesante, prin orașele sudamericane). Aici era o zonă rău-famată – inițial au fost bogați, apoi s-a ridicat noua clasă de mijloc și au început să cumpere în zonă – bogaților nu le-a convenit și au plecat, dar clasa de mijloc nu a avut bani să cumpere chiar casele din jurul parcului, scumpe, care au rămas în paragină, zona s-a stricat.

Ce a făcut orașul? A reamenajat parcul, construind la capăt o librărie cu centru social-cultural, unde se organizează tot felul de evenimente, simpozioane, cuvântări, dezbateri. Au prins, lumea acum vine în parc din toate zonele adiacente, stau liniștiți și citesc la librărie, participă la simpozioane și se duc acasă.

DSC_2590.JPG

Centrul cultural Gabriela Mistral e una din marile realizări ale scurtei ”epoci socialiste” a lui Allende. Povestea pe scurt – În 1970 ONU a propus ca Chile să organizeze conferința mondială UNCTAD din 1972. Majoritatea politicienilor au vrut să refuze, pe motiv că n-au unde și țara e în dificultăți economice, dar Allende, un om mândru și terco, încăpățânat, a zis – ”să vină ONU! Le facem palat până la anu’”.

”Ej’ nebun”, i-au zis politicienii. ”Chiar de ai avea bani – dar n-ai – tot n-ai avea timp.”
”Bâști! Poporul mă va ajuta.”
”Ej’ prost”, i-au zis politicienii (mai voalat, desigur, probabil ceva de genul ”nerealist”). ”Cum adică, un președinte ales să ceară ajutorul poporului?! Un președinte trebuie să ajute poporul, că de-aia l-au ales!”

Iar Salvador Allende s-a adresat poporului:
”Drag popor chilian. ONU – îl știți – vrea să vină la noi. N-avem unde să-l cazăm pe tot. Ne trebuie un palat. Eu n-am bani să angajez pe unii să construiască. Dar e chestie de mândrie națională. Hai să arătăm lumii că putem. Că suntem o națiune de meseriași. La propriu și la figurat. Veniți să construim cel palat!”

Și au venit. Cu vlădică, cu opincă, spre marea mirare a boierimii dintre Anzi și Pacific. Au construit palatul în timp record, în 275 de zile. Conferința a avut loc, Allende nu și-a încăput în piele de fericire.

DSC_2592.JPG

După lovitura militară însă, problema cu acest simbol al realizărilor socialiste (numit după poeta Gabriela Mistral, al căreia Allende era mare fan) a fost că era un simbol al realizărilor socialiste. Oamenii lui Pinochet au instalat aici sediul logistic al persecuției susținătorilor allendiști, întru ștergerea memoriei și ironiei istoriei. Un exemplu: aceste mânere de la uși simbolizau puterea muncitorilor, victoria comunismului. Pinochetiștii le-au întors invers, pe toate, în toată clădirea, pentru a simboliza cătușele. (Chiar și la detalii din astea s-au gândit, incredibil.) După 1990 le-au întors din nou, fără conotații socialiste, doar capacitatea poporului chilian de a se ridica din necaz.

DSC_2594.JPG

De întrebat aș mai întreba, dar Edi zice că după atâtea povești grele are nevoie de o înghețată. Sunt total de acord, mai ales că ne duce la Emporio la Rosa, una din cele mai bune 25 de înghețătării din lume.

DSC_2596.JPG

Ultimul episod se consumă la Palatul Monedei,

DSC_2598.JPG

unde ne povestește în amănunt scena cu Allende, los francotiradores (lunetiștii) de pe clădiri, bombardamentul, discursul de la radio, tot. Un amănunt mi-a rămas în minte din perioada de după – cum făcea armata ancheta. În zonele sărace intrau peste oameni, îi întrebau ”știi ceva de susținători ai lui Allende?” Dacă răspundeau ”da”, bătaie și în arest pentru interogare. Dacă spuneau ”nu”, ”minți nerușinatule!” – bătaie și la centrul de interogare. În zonele bogate sunau la ușă și întrebau ”bună ziua, ne scuzați că vă deranjăm, știți cumva ceva despre susținători ai lui Allende?”
”Da.”
”A, ce bine. Vă rugăm poftiți cu noi la centrul de informare. Vă mulțumim pentru colaborare!”
Sau
”Nu.”
”A, bine, mulțumim, ne scuzați că v-am deranjat.”

”Cum e posibil?”, îl întreb.

”Păi, e simplu. În zonele bogate, oamenii s-au opus oricum lui Allende și s-au bucurat că regimul a luat sfârșit, pentru că le naționalizase fabrici, le luase a doua sau a treia casă și o dăduse pur și simplu la săraci – nu-l plăceau. Armata n-avea de ce să-i brutalizeze, că le erau simpatizanți. În zonele sărace erau mulți care au beneficiat de politica lui, normal că avea mulți susținători…

Bun! Aici se termină povestea. Mai aveți întrebări?”

Aș avea precis, dar acum nu-mi vine nici una, trebuie să mai diger informațiile.

”Mergem și la Plaza de Armas?”
”Nu, mergem direct înapoi la biroul biciclist.”

Aha. Hmmm… Plaza de Armas…

Lasă un răspuns