Jurnal Copamerican (10): Peru-Bolivia

“Unde e un bar de peruani, să văd și eu meciul?” (am aflat azi că sunt o grămadă de peruani în Santiago, presupun că se adună undeva să vadă Peru-Bolivia).
Fata de la recepție nu e convinsă. ”Ăăă… pe-aici prin preajmă suuunt ceva restaurante unde lucrează peruani, dar… nu știu dacă există vreun bar de peruani. Alea sunt mai în centru, pe lângă Plaza de Armas, și e destul de periculos, nu vrei să mergi pe acolo noaptea.”

Hmmm… ceva îmi spune că de data asta ar trebui să ascult de sfat.

”E un restaurant peruan două străzi mai încolo, ceva cu ”inca”, poți încerca acolo.”

Tocmai vin de pe strada respectivă, am luat cina la restaurantul El Caramaño, recomandat de oamenii de la bicicleta verde. De afară nu arată cine știe ce, dar înăuntru e plăcut.

DSC_2681.JPG

Și gol, am fost primul, noroc că a mai venit o tanti în vârstă de-a locului – deci nu e exclusiv vizitat de turiști – care s-a interesat dacă Chile va juca cu câștigătorul acestui meci – câștigând un pariu cu unul din ospătari pe această temă – cu Chile.

Ospătarul a vorbit în permanență în engleză, deși eu îi răspundeam în spaniolă – el săracul probabil voia să fie amabil, iar eu mă enervam, că mă tratează ca pe un gringo ce mă aflu. A fost însă de un profesionalism desăvârșit – am luat o supă de pește ”Pablo Neruda”, caldillo de congrio, și am dat să comand și felul doi, când ospătarul a zis – ”nu vreți să mâncați întâi supa, și apoi vedeți? E mare…”

Așa da serviciu. Într-adevăr, supa a fost mare, așa că n-am mai luat felul doi – din fericire! A rămas ceva loc și pentru mâncat în timpul meciului.

DSC_2682.JPG

Purced înapoi spre Calle Purísima – nici țipenie de om pe stradă, barurile goale. Deci așa, tovarăși, dacă nu joacă Chile, nu prea vă interesează. Drama e că, se pare, nici pe peruani nu-i interesează, sau nu pe cei din cartierul Bellavista – restaurantul Sabor del Inca e gol-goluț. Intru, mă așez… dar plec, n-are rost să stau în mediul ăsta deprimant, cu o singură masă ocupată. O fi mâncare bună, nu zic, dar n-am venit pentru mâncare.

DSC_2685.JPG

Unde să mă duc? Peste tot baruri goale!

DSC_2686.JPG

Hai să văd la Oxford dacă s-au strâns iar oameni – nu s-au strâns, barul arată ”normal”, fără cinematograful fotbalistic de ieri. Harvard, or da drumul azi și ne-studenților? Ca să mai schimb decorul. Dar nu, fără legitimație n-am ce căuta. Mă bucur totuși că m-am întors până la Harvard, căci i-am dat astfel ideii timp de incubare, și iat-o: Patio Bellavista! Curtea interioară de baruri sofisticate, de unde scosesem bani de la bancomat ieri. Dacă sunt oameni, sunt acolo, și chiar dacă nu sunt peruani – meciul deja a început, măcar să vedem fotbal.

În curte, vernisaj, lume fină.

DSC_2690.JPG

Mă uit în jur și mă ghidez după cel mai mare ecran – Backstage se numește, găsesc o masă mai în spate, aproape backstage, dar se vede bine, când nu defilează chelneri sau staționează turiști nehotărâți.

DSC_2691.JPG

Nici nu mă așez bine – gol. Fără semnul exclamării, nu pentru că n-ar fi fost frumos, ci pentru lipsa de reacție din public – doar doi oameni au bufnit, înfundat – ”gol”. Ce diferență față de ieri.

Vine meniul – alt gol, contraatac ”de manual” al peruanilor: 2-0.

Comand o limonadă fără zahăr (acrăăă) și o salată cu pită și șuncă. 17 dolari o salată! E clar că suntem în ”zona de fițe” – dacă mai era vreo îndoială e risipită de ospătărița-manechin cu fular roșu-alb de Peru. Mă lăcomesc și la un avocado, zicea Liz că e bun în Chile – greșeală. Salata o fi scumpă, dar e imensă, nu pot să mănânc tot. Ca de obicei, pofta mai mare decât stomacul.

DSC_2705.JPG

Meciul e parcă mai ”fluid” decât ieri, ambele echipe joacă deschis. Bolivienii au două ocazii bune – parcă sunt mai înalți decât mi-i amintesc de la Cupa Mondială din `94, dar cam rudimentari în apărare – oooooo, bară Farfaan! După o gafă de apărare urmată de o fază-șnur ”pe trei-sferturi” a peruanilor. Ce jucător plăcut de urmărit, Farfan la Tulipe. În același timp, ecuadorienii cred că se zgârie pe ochi pentru acea repriză în care ”no jugamos nada” contra Boliviei, cu penal ratat, altul comis, 0-3 la pauză. În final a fost 2-3, cu 74% posesie ecuadoriană (!), dar ce folos.

Bolivienii nu par a fi în stare de o revenire asemănătoare. Portarul lor cu față de copil se agită, dar Peru joacă încântător. Guerrero, Farfan, Carillo fac spectacol.

Intră Pedriel la bolivieni. De unde-mi e cunoscut numele? O fi fiul unui jucător din `94 pe care să-l fi ținut minte? Nu – mult mai târziu voi afla că nu, dar a trecut pe la Steaua vreo 4 meciuri, după care l-au vândut. Aici însă intră imediat în acțiune – cu o căzătură zdravănă în careu. Inițial am crezut că a pus genunchiul jos înainte de contact, dar din alt unghi pare fault clar, 11m și cartonaș roșu. S-ar fi schimbat socoteala… dacă arbitrul ar fi sancționat scena – dar ”a lăsat jocul să continue”… Ar fi fost drept? Peru a fost cu două clase peste, dar în 10 oameni și la 3-1, nu se știe…

Așa, bolivienii mai fac o gafă de-a dreptul penibilă în apărare, iar Guerrero înscrie al treilea său gol pentru azi. Pe acest Guerrero l-am văzut parcă fugitiv la Hamburg, se legau speranțe mari de el; între timp a ajuns în Brazilia, unde s-a ”reinventat”. E un atacant excelent, puternic, tehnic, un fel de Cămătaru pe Wembley, cu mult mai multe tatuaje – dacă s-ar ”ține și de treabă”…

Pe măsură ce mă uit îmi dau seama de o diferență față de meciurile europene. Aici, chiar și echipa clar mai slabă joacă în continuare combinativ, dintr-o atingere, fără mingi ”bubuite” – singura diferență e că fac mult mai multe greșeli decât ceilalți. N-au auzit de ”autobaza din poartă”, și sunt până la urmă recompensați – primesc un penal, reduc din diferență, dar chiar și așa, rezultatul nu e în pericol. Reprezentativ e roșcovanul ”exotic” din echipa lor, un fel de Adi Popa – fuge mult, știe el ceva, dar nu destul. Nervii se întind, se formează grupuri haotice de asalt al arbitrului, îmbrânceli, vorbe de ocară, fără folos – se termină 3-1. Îmi rămâne în minte figura epuizată a arbitrului – pare dărâmat fizic și psihic – și mă gândesc la o altă diferență față de meciurile inter-țări din Europa: aici toți înțeleg limba, arbitrii știu și trebuie să îndure tot ce li se spune. La un Polonia-Albania, de exemplu, cu arbitru grec, pot să se înjure până li se usucă gura, nu înțelege nimeni nimic.

În Patio Bellavista însă nu e nici o diferență față de Europa – nici la oameni, nici la decorațiuni, nici la prețuri. Mâine, însă, mă aștept la cu totul altceva.

Lasă un răspuns