Jurnal Copamerican (12): Sausalito

Abia când văd multele mașini cu număr de Argentina parcate în curtea hotelului încolțește întrebarea:  cu cine voi nimeri în tribună, cu columbienii sau cu argentinienii? Am bilet la peluză; într-un mod inexplicabil până acum am „presupus” că voi sta între columbieni, pentru care am căpătat o deosebită simpatie în țara lor – un motiv care n-are nici o legătură cu realitatea fotbalistic-demografică: e mult mai probabil ca pe stadion să fie mai mulți argentinieni – la urma urmei, vecini, chiar dacă pentru a veni trebuie să parcurgă trecători andine la 4000m.

Văd câțiva columbieni pe stradă și în autobuz, dar în hotel sunt numai argentinieni. Sunt pregătit de plecare cu 3 ore înainte de meci – ca și la experiența din bar, las telefonul în cameră, iau doar aparatul foto mic, o copie după pașaport (o intuiție subtilă îmi zice s-o iau), biletul scos la imprimantă anterior la hostel. Ce nu am scos e emailul de confirmare de la viagogo, siteul de unde am cumpărat biletul. Hai să-l scot, pentru orice eventualitate.

Mă ajută recepționista, dar mai pierd o jumătate de oră – imprimanta e în cealaltă clădire a hotelului, emailul pe care-l trimit cu documentul nu ajunge, trebuie să mă întorc după telefonul lăsat în cameră să mai trimit o dată… în sfârșit reușim. Întreb cum se ajunge la stadion, doamna îmi spune, ”iei autobuzul 5 de la colț peste drum, până la Strada 7, după care pe jos. Înapoi, invers.”

Chiar după ce termină de explicat vine un tânăr în tricou alb-albastru cu aceeași întrebare – „păi uite, i-am explicat lui, mergeți împreună!”. Na, că m-a combinat cu un argentian, vreau-nu-vreau. Băiatul zice că se duce să se schimbe și vine imediat.

Toate experiențele mele cu „imediat” în Argentina sugerează că durează. Trec 5, 10, 15 minute, copilul nu mai vine. Mai sunt mai puțin de 2 ore până la meci. Timp destul, teoretic, dar eu știu câtă coadă, câtă înghesuială va fi? Ies afară, mă plimb ca pantera în cușcă… la un moment dat apare din nou recepționista, care aleargă de colo-colo cu turiști argentinieni care tocmai se cazează (de ce nu mă miră… doar’ mai e timp), zice „n-a venit băiatul de la 4? Mă duc să-l caut.” „Da, păi, dacă mai durează, poate merge cu alți compatrioți” – arăt spre alți 4-5 argentinieni din hol, pregătiți de plecare.
„Vine acum, era la telefon”.

Peste 5 minute, vine – plecăm.

Îl cheamă Tomas și e student la drept; bunica lui stă în Santiago și așa a venit la campionat. Are bilet în același sector cu mine – deci e clar, voi fi între argentinieni.

Pe drum, veselie și voie bună. Suporterii se amestecă, râd, fac poze.

DSC_2772.JPG

Tricolorii columbieni îmi dau un deja vu Euro 2008. Ah, oare când om mai trăi și noi asemenea imagini?

DSC_2774.JPG

Stadionul Sausalito e într-o căldare, și arată “bijuterie”.

DSC_2779.JPG

Întrebarea e – voi putea intra? Biletele sunt nominale, pe al meu scrie un nume, Christian nuștiucum. „Ai pașaportul?” mă întreabă Tomas. „Ne trebuie la intrare.” Tresar – bine că am luat copia la mine. Întotdeauna e bine de circulat cu copia documentului la purtător. Sper să ajungă copia în acest caz, pentru că pașaportul doarme cuminte la hotel. Și să nu se uite la nume, controlorii! Biletul e luat de pe viagogo, sistemul a funcționat la Roland Garros, sper să meargă și aici…

Partea bună e că nu am bagaj, deci nu sunt motive să tărăgănăm controlul la intrare. Încerc să ascund emoțiile – arăt biletul și copia, îl văd că se uită atent… se uită la mine… mă trec instant 3 ape…

„Rumania?” mă întreabă mirat.
„Sí”, încerc un zâmbet.
Dă din cap a „așa ceva n-am mai văzut”, și mă lasă să trec.

Bienvenido en el estadio Sausalito.

Lasă un răspuns