Jurnal Copamerican (14): Argentina-Columbia

Imnul columbian e cântat din toți plămânii galbeni de pe stadion. Mă aștept ca la imnul argentinian să se cutremure stadionul. Începe cu un „O-o-ooo-o-oooo-o-ooo” prelungit… și așa continuă vreo două minute. Unde sunt cuvintele, fraților? Imnul fără cuvinte e ca nunta fără lăutari. Abia la sfârșit de melodie oamenii izbucnesc într-un vers, dar când mă pregătesc să savurez senzația, deja s-a terminat. Îl întreb pe Tomas de ce n-au cântat versuri, dar în vacarmul general nu înțelege spaniola mea de baltă, așa că după încă o încercare nereușită mă las păgubaș – argentinienii au deja prima ocazie la poarta „noastră”.

Columbienii nu prea ies din jumătatea lor de teren, ceea ce e bine – vedem o grămadă de faze de poartă.

DSC_2823.JPG

Argentina joacă rapid, combinativ, columbienii nu leagă două pase. Colegii de tribună nu mai cântă, sunt concentrați, izbucnesc în urlete de fiecare dată când cade vreun jucător, sau e vreun ”out”, indiferent de care parte – dacă e un argentinian lovit, strigă să dea ”galben”, dacă e vreun columbian zbiară să nu se mai prefacă. Ospina, portarul columbian, trage de timp de prin minutul 5, ceea ce-i atrage numeroase injurii – dar nu mai numeroase decât are de suportat arbitrul. Din ”hijo de puta” nu l-au scos, inclusiv bruneta cea frumoasă din dreapta – ce e la gura ei…

Tomas aproape ajunge pe garduri la unele faze… după care revine liniștit la loc. La fel și ceilalți, îl înjură de mamă și alte neamuri pe arbitru, după care zâmbesc, parcă amuzați de propria disperare, mai fac o glumă, mai privesc o fază, și – izbucnesc din nou. Pasiunea sudamericană în stare pură – se aprinde și se stinge repede.

IMENSĂ OCAZIE! Messi e la doi metri de poarta goală, ba nu, din pământ din iarbă verde (la propriu) răsare Ospina și scoate mingea cumva, nu-mi dau seama cum – rămâne 0-0. Nu știu cum au trecut 25 de minute, meciul e foarte antrenant. Hai să fac o poză repede cu Messi la minge, să nu mă las dus de val și să uit – acum cât atacă încoace. Zis și făcut (da, simt lipsa unui obiectiv cu zoom).

DSC_2822-001.JPG

Gata, de-acum pot să mă concentrez pe meci. Îi studiez puțin pe Messi și pe James Rodriguez – diferență mare. James când primește mingea, e atacat de 2-3 adversari, imediat o pasează, lateral sau înapoi, nu contează, să scape de ea. Nu-și asumă responsabilitatea. Messi când primește mingea se întâmplă un fenomen bizar: pe de o parte, timpul parcă se dilată, ai senzația că Messi așteaptă, așteaptă, așteaptă… în același timp însă îți dai seama că mișcarea jucătorilor e accelerată – coechipierii caută repede poziții să se demarce, adversarii intră în fibrilații, 3-4 îl atacă – și atunci accelerează Messi. Iar când accelerează Messi, parcă ceilalți încetinesc automat (cred că înțeleg mai bine teoria relativității), deși ei se mișcă la fel de repede ca înainte. Țuști, piticul atomic trece de unul, doi, și apoi se întâmplă unul din două scenarii: ori găsește un coechipier cu început de demarcare și-i pasează genial ”pe poziție viitoare” (de obicei e Pastore sau Di Maria), ori nu găsește, e atacat, mai driblează un ”galben” în timp ce caută coechipier, iar apoi e trântit neceremonios la pământ. Iar atunci se arată, din punctul meu de vedere, chintesența personalității lui Messi. 99% dintre jucători s-ar tăvăli pe jos 5 minute după asemenea trântă zdravănă, de obicei cu jucători căzuți peste el – iar Messi ce face? Se adună rapid de pe jos, într-o secundă e în picioare, căutând mingea din priviri – ”unde e mingea? Dați-mi mingea să mă joc!” O ia, pune mâna s-o oprească regulamentar și dă să execute lovitura liberă. Îmi aduc mereu aminte de un articol elaborat despre Leo Messi în care se povestea că omulețul e într-adevăr pasionat de minge, dacă ar putea ar ține una tot timpul la el, s-o jongleze, dribleze, paseze, mângâie – îi dai o minge, îl faci fericit.

Încerc să-mi întipăresc în memorie fiecare fază, fiecare posesie. Deși mai dormitează uneori pe teren, în general Messi joacă, e implicat, se expune, caută mereu pasa. Văd parcă ”sub ochii mei” transformarea din puștiul-minune cu goluri multe în ”el maestro”, cum mai aud primprejur, care joacă ”pentru alții”. Nu mai dă goluri în fiecare meci (la națională are vreo 10 meciuri fără gol), dar dă pase de gol cu nemiluita. Ca mulți mari jucători, după ce devin mai maturi – Hagi unul dintre ei.

Pauză. Nu-mi vine să cred că nu conduce Argentina cu 2-0, măcar. Columbienii au dezamăgit, parcă nu s-au trezit din siesta de după-amiază. Cuadrado ce-a mai mișcat, în rest praf. Tomas e mulțumit – ”facem cel mai bun joc de până acum, dar trebuie să marcăm, nu se poate așa ceva.”

În a doua parte acțiunea e departe de noi – Argentina atacă în continuare, Columbienii parcă au mâncat ceva de nu le-a căzut bine, nu aleargă, nu țin mingea, faultează cât cuprinde. Singur Cuadrado ce se mai apropie de poarta „noastră”, dar „vârful” Jackson Martinez, de care am auzit multe lucruri bune, pierde mingile sau nu ajunge la ele. Nu mă miră când îl schimbă cu Falcao, altă vedetă care n-a dat randament până acum – și nu dă nici acum.

De partea cealaltă, în afară de Messi care e cu o viteză de gândire și acțiune față de toți ceilalți de pe teren, Di Maria face un meci bun, îmi place și Pastore, un jucător deosebit de elegant, mereu cu privirea ridicată, mare amator de pase printre cu exteriorul.

„Romero, Rojo, Otamendi, DeMichelis, Zabaleta – Mascherano, Biglia, Pastore, Di Maria – Messi, Aguero. Ce echipă aveți! Doar Romero și Rojo nu sunt superstaruri la vreo formație de top.” „Ba, și pe Rojo l-a luat Manchester United”, zice Tomas. „Doar Romero săracu’ e rezervă la Sampdoria, dar e un portar bun.”
Rojo e singurul argentinian care face un meci mai slab, greșește vreo două pase în apropierea careului propriu de tresare tribuna. Dar Cuadrado nu se înțelege nici cu Falcao, nu iese nimic.

„Pe cine a schimbat?” întreabă o voce din dreapta mea. Mă întorc – scările s-au umplut între timp, nu mai ai loc să arunci un ac, spre nemulțumirea vânzătorilor ambulanți abundenți. Bruneta creață în geacă de piele fumează o țigară fără filtru, ochi un pic migdalați și un aer atrăgător-misterios. Habar n-am pe cine-a schimbat, dar tare aș vrea să intru în vorbă, așa că-l întreb pe Tomas.

„Pastore”, mă întorc către ea cu un aer de cunoscător. Răspunde ceva, dar nu înțeleg, și-mi dau seama că probabil am înțeles greșit și prima întrebare, căci se cam uită prin mine și reia conversația cu moșul din spate. Care arată ca Vicente del Bosque, bonom, mustăcios, amabil.

Meciul se apropie de final și oamenii devin din ce în ce mai agitați. „Dale, pulga, dale, maestro„, aud din spate de la Del Bosque. Deci chiar i se zice pulga („purecele”) lui Messi în folclor argentinian.

Vamos Carlitos, salvajene!” strigă Tomas disperat când intră Tevez, jucătorul lui preferat, al cărui tricou îl poartă. Intră și Higuain, care ratează prompt două ocazii – e umbra golgheterului de altă dată. Ce s-o fi întâmplat cu el? Vârsta, o fi cedat fizic? Mental?

Un OOOOOOOOftat disperat mă trezește din reverie – Cuadrado a fost aproape de un gol norocos. Ar fi fost chiar culmea.

Lumea din jurul meu e tot mai neliniștită și vorbește de penale. ‘Ce penale, frate, că mai sunt prelungiri’, mă gândesc, dar n-apuc să rostesc fraza, că arbitrul fluieră sfârșitul timpului regulamentar. Tomas oftează și-și pune mâinile-n cap. „Penales, acum e chestie de noroc”.

„…Prelungiri, nu?”
„Nu. La Copa América se trece direct la lovituri de la 11m, nu se joacă prelungiri, doar în finală.”

Aaaauăleu. Eram convins că vor ceda columbienii în prelungiri – dacă ar fi avut loc.

Sper să vină la poarta noastră pentru penaltyuri – dar nu, va trebui să urmărim spectacolul nervilor de la distanță.

DSC_2838.JPG

Începe James. Respect pentru curaj. Gol, cu fentă, jos la colț, urmat de o îmbrățișare cu Romero. Frumos.
Urmează Messi. Chiar n-aș vrea să rateze, a făcut un meci excelent. Gol, sec, în același colț ca James.
Falcao. Tare, sus, lateral – nici o șansă pentru Romero.
Garay – la fel! Ce-o fi gândind Ospina, să se arunce data viitoare cum a tras precedentul?
Cuadrado… și el s-a agitat, nu merită să rateze. Bum, sus la colț, foarte bine tras.
Banega. A intrat în partea a doua, a combinat de câteva ori frumos cu Messi, e următorul pariu pentru viitor al argentinienilor. Până una alta, în prezent transformă precis, jos la colț. 3-3.

Bruneta din dreapta și-a mai aprins o țigară, vorbește gesticulând cu Del Bosque în spate, care-și frânge mâinile.
Un jucător columbian pe care nu-l știu se apropie de minge. O plesnește cât poate de tare, și – transformare! De rugby! Muuuult peste poartă! Tribuna jubilează, se simte o oarecare ușurare. Lucrurile încep să intre în normal, mai ales că Lavezzi înscrie calm.

Acum e acum, Romero. Dacă vrei un post de titular, aperi acum și trimiți Argentina în semifinale. Și…. nuuu, a atins-o, dar a intrat pe sub el în poartă! 4-4, dar Argentina e la rând, iar dacă Biglia înscrie s-a terminat.
Biglia trage la semiînălțime, plasat, lângă bară… doar că pe exterior! Ratare! Nu le vine să creadă argentinienilor. Cei doi columbieni de lângă noi țin pumnii strânși, imobili.

Zuñiga la rând, rămas figură negativă după accidentarea lui Neymar de la Cupa Mondială. Apără Romero! Din nou bucurie în tribună, dar mai reținută – am mai fost în situația asta acum 5 minute…

Rojo are șansa să-și răscumpere meciul mai puțin reușit. „Trage în stânga jos” îi zic brunetei cu aer de cunoscător în ale viitorului. Rojo trage tare, în dreapta sus, bară! Bară și afară!! Bruneta, Del Bosque, Tomas și ceilalți douăzeci de mii de argentinieni nu-și cred ochilor.

Murillo, pictorul, se apropie ezitant de minge. „Ăsta dă tare și peste”, îi zic fetei, imperturbabil.
Tare și peste!! Mă întorc triumfător către brunetă, așteptând o îmbrățișare – dar n-o văd. A ajuns două rânduri mai jos, în euforia momentului. Revine – „gata, asta a fost”, îi zic. „Carlitos va salva situația”, și mă întorc către Tomas, care are capul în mâini și se uită printre degete cum se apropie Tevez de minge. Am emoții – prea bine s-ar potrivi, dar Carlitos n-ar fi la prima boacănă.

GOOOOOOOOOL! GOOOOOL CARLITOOOOOS!

Tomas a zburat până pe gard, alături de suporterul cu steag alb-albastru. Bat palma cu bruneta (nu e loc de mai mult, e prea epuizată emoțional pentru euforie) și cu Del Bosque. Hai, c-au meritat.

DSC_2851.JPG

Mai stăm câteva minute, savurăm cântecele, aplauzele când vin jucătorii la salut, agitatul de steaguri. Într-un final urcăm spre ieșire. O am mereu pe brunetă sub observație – s-o întreb, să n-o întreb? Hai s-o întreb. „Cum ajungi acasă, ai cu cine merge? Dacă vrei poți să mergi cu noi”.
„Sunt cu mașina cu niște prieteni, dar mulțumesc.”
Ne despărțim când ajungem sus, la toalete. „Ciao, băieți”, ne pupă pe amândoi spontan pe obraz și se pierde în mulțime. „Como se llama?„, arunc întrebarea în urma ei. “Așelen”, răspunde din întoarcere. „A…cum?” “Așelen. Nume Mapuche”, adaugă cu privire mândră – și dispare.

Așelen… aaaaa, precis se scrie Ayelen! Argentinienii pronunță ”ll” și ”y” ca „ș”. Ce nume frumos. Am rămas plăcut surprins de efuziunea sentimentală de la sfârșit, rememorez imaginile cu ea, cu țigara… staiașeaaa. Țigară fără filtru? Nu cumva a fost… și-mi aduc aminte instant ce mi-au povestit doi australieni care au mers la un meci de fotbal, cum auziseră că în America de Sud „cutuma” e să mergi la meci cu un joint.
Așa deci, Ayelen din neamul Mapuche… aș vrea să declar solemn că această revelație i-a șters tot farmecul cu buretele, dar nu ar fi întru totul adevărat, din păcate.

Spectacolul însă nu s-a terminat. Suporterii argentinieni cântă în continuare, înghesuiți în drum spre ieșire. „Tiene mieeeeedo, Chile tiene mieeeedoooo, Chile tiene mieeeeedooo, Chile tiene mieeee-e-e-do” – pe refrenul „it’s a hard life, nothing but a hard life” a lui Bonnie Tyler.

Ultimul licăr de baterie mi se duce pozând și filmând un grup de alb-albaștri din cap până-n picioare care au încins un cântec în cerc, afară, după ce am ieșit din stadion. Disting „Argentiiinaaa…. colooooreees… jugadoooreeees… campeooonees„. Toboșarul se pare că e un ”Manolo” al Argentinei, prezent la nuștiucâte campionate mondiale.

DSC_2867.JPG

Mergem cu valul de oameni, găsim un autobuz care nu știm exact unde merge, zice „Centro”, Tomas zice că știe unde ne lasă – ne urcăm. Avem chiar suficient loc, oamenii sunt confuzați de destinație și nu urcă. Ne dăm jos în centru și căutăm ceva de mâncare – Tomas își aduce aminte că a văzut un loc cu burgeri care are deschis până târziu. Într-adevăr e deschis, mai au de un singur fel, cel mai simplu – dar carnea e oricum delicioasă aici, și mi-e foame.

Ajungem pe jos la hotel, Tomas zice că mai iese să caute un bar de argentinieni pentru fetejar, eu mă retrag la somn. „Dă-mi o adresă de email să-ți trimit poze”. „Nu folosesc email, foarte rar, pentru școală. Mai bine Facebook„. Generația tânără cu obiceiurile ei…

Așadar cât va dăinui Facebook-ul, va rămâne întipărit digital: „în anul de grație 2015 l-am văzut pe Messi jucând – sau cu alte cuvinte, și noi am fost la Viña del Mar”.

Iată și filmul evenimentelor:

Lasă un răspuns