Jurnal Copamerican (16): Lungul drum spre Peru

„Taxi? Arica?”
„Nu mulțumesc.” Ca de obicei, tratez „vulturii” de la aeroport cu un refuz categoric și nu foarte politicos.
„Unde vreți să mergeți?”
„…Tacna.” N-am chef de vorbă cu el, dar dacă mi se uită în ochi nu pot să-l ignor pur și simplu.
„De aici vă costă 35000 de pesos (vreo 60 de dolari). Dacă mergeți întâi în oraș vă costă 2500, și apoi încă 10000.”
Auzisem și data trecută de faza asta, dar n-am încredere în vulturi. Stau la o coadă la un ghișeu să întreb. Ajung la rând, întreb ce se dă – tichete de parcare. Mda.
„Mai am un loc liber în colectivo, insistă omul cu cămașă curată în carouri din coasta-mi. „Uitați, sunt taximetrist autorizat”, îmi arată o legitimație ce pare oficială. „Treaba dumneavoastră, puteți merge și direct, dar vă costă mult mai mult.”
Ezit.
„Cât durează până în oraș?”
„10-15 minute.”
„Și apoi trebuie să ne-ntoarcem tot pe-aici, că Peru e în partea opusă orașului.”
„Da.”
…”bine, haideți.”
Mai sunt 3 doamne în mașină, pare în regulă – plecăm.

Taximetristul e cam atins la orgoliu de flitul cu care îl tratasem. Continuă să peroreze despre „turistul neinformat”. Îi spun să n-o ia personal, dar peste tot ți se recomandă să eviți taximetriștii de aeroport, los…como se llaman…” (dau din aripi) „vulturos.”
„Buitres”
. Se îmbunează – „în Arica nu sunt buitres, suntem 15 taximetriști mari și lați, toți autorizați.”
„N-aveam de unde să știu.”
„Sigur că n-aveați de unde. Și e normal să fiți suspicios, la câte se întâmplă. De aceea am și insistat. Interesul meu e să fie clientul informat, ca să ia decizia cea mai bună.”

E de treabă. Îl întreb dacă nu ne duce el până în Peru, zice că n-are voie, că grănicerii se uită la autorizații. Dar ne lasă în autogară, de unde pleacă autorizații. Se întâmplă că și co-pasagerele mele merg tot la Tacna, hotărâm să mergem împreună.
Sunt mult mai relaxat de data asta, ce înseamnă să fi trecut prin experiență o dată, nu te mai stresezi că mașina colectivo n-are semne, îi faci chiar o poză, nici că sunt 2 pe locul din față de lângă șofer. Găsim repede a 5-a pasageră, pornim.

IMG_20150628_112249880.jpg

Doamna de lângă mine e peruană, trăiește în Chile, unde are un magazin de accesorii mobile. A trăit prin multe țări sudamericane, acum s-a stabilit aici, unde-i place.
Cele două fete din spate merg „în vacanță” în Peru. Mă prind repede că „în vacanță” înseamnă „la cumpărături”, haine, pantofi și parfumuri, mult mai ieftine față de Chile. Doamna de lângă mine le sfătuiește unde să meargă, cum să negocieze, parfumul e mai ieftin în locurile unde se dă „vărsat”, dar trebuie mai multă grijă.

Ajungem fără incidente, am autobuz de Arequipa peste 2 ore, n-am timp să văd orașul, dar timp berechet pentru o supă „cu de toate”, caldă și bună și o încărcare de cartelă cu încă 5 zile de date mobile.

IMG_20150628_112336182.jpg

Nu mi-e atât de somn ca de obicei în autocar, mă urnesc la câteva poze cu deșertul Atacama, bucata de Nord.

IMG_20150628_114538590.jpg DSC_2920.JPG DSC_2925.JPG DSC_2951.JPG IMG_20150628_150812994.jpg DSC_2967.JPG

În a doua jumătate a drumului la televizor zdrăngăne niște manele peruane înfiorătoare, frații „Los Apus”, care arată, cântă și se comportă exact la fel de kitschos ca maneliștii noștri. Mă calcă pe nervi, dar o iau ca pe o experiență culturală.

DSC_2981.JPG

E întuneric când ajungem la Arequipa – o zi lungă. În timp ce îmi aranjez bagajul văd o blondă înaltă și frumoasă cum cumpără o pungă de popcorn, în timp ce se uită stresată la rucsacul lăsat pe bancă. I-l păzesc și o întreb dacă vrea să împărțim un taxi până-n centru. Acceptă. E californiană, tocmai a aterizat din Columbia, unde a lucrat 3 luni după terminarea facultății și înainte de master. Mai are câteva săptămâni în Peru înainte de a se întoarce înapoi. A lucrat la un program de finanțare a întreprinderilor mici și mijlocii – o muncă foarte interesantă, dar și dificilă în condițiile de afaceri din Columbia.

O invit la cină peste 2 zile, după ce mă întorc din canyon, dacă mai e în oraș. Nu schimbăm numerele de telefon, doar prenumele – „știi unde stau, hai și caută-mă”, zice Chrissy.

Abia după ce ajung la hostel mă gândesc că puteam s-o invit în seara asta – dar parcă ar fi fost prea din scurt, mai bine așa, „serendipity”. În plus, în seara asta musai să ajung devreme în pat – după o zi atât de lungă mă așteaptă o trezire la 2 dimineața. Dap, plecarea e la 3. Cine m-a pus? Păi cum cine. Sunt ultimele două zile, să le ținem minte.

Până la urmă nici azi nu ajung în pat devreme cum îmi doream. Dau o tură prin centru să mănânc ceva repede – dar repede e relativ.

DSC_2989.JPG

Încerc unul din restaurantele turistice dar cochete din spatele catedralei, cu ceaiul de coca aferent. Bateria telefonului s-a descărcat de tot; cât stau să mă holbez la stele îmi vine ideea să-i las un bilet fetei, cu detaliile de contact. A menționat – e a nuștiucâta persoană – că nu e sigură dacă să meargă la Machu Picchu, că e turistic și aglomerat. Nu sunt de acord, dar îi sugerez un alt site spre cercetare, pe care noi n-am apucat să-l vedem. Nu mai știu însă cum se scrie, întreb un ospătar: „Cum se scrie Choquequirao?” Ezită, apoi îmi scrie pe foaie: Choque Cocarau. Mă gândesc că așa s-o fi scriind în quechua, așa scriu și eu. Îi las mesaj că o caut peste 2 zile, la 7, sugerând că două zile de aclimatizare ar fi recomandate înainte să exploreze canionul.
Eu însă mi-am făcut aclimatizare suficientă, ce n-am suficient e somn. Trezirea peste 3 ore.

DSC_2993.JPG

Lasă un răspuns