Jurnal Copamerican (17): El Condor Pasa

Prima victorie e că am reușit să mă trezesc și am ieșit afară la timp. E 3 dimineața, și busul negru n-a venit. Neamțul care-mi ține companie se întreabă dacă o fi ceva în neregulă, și dacă e recomandat să stăm afară la ora asta. Dar nu e nimeni pe stradă, ochii-nchiși să ni-i vadă,

DSC_3000.JPG

doar un microbuz ce oprește într-un final lângă noi. Urcă doar neamțul – eu nu sunt pe listă. Măi să fie.

Mai trec vreo 5 minute ce au părut mai lungi decât au fost de fapt, și oprește încă un microbuz – de data asta sunt pe listă.
Adorm instant, cum pornește microbuzul; mă trezesc cheaun și mă ridic instant în scaun, cu mâna pe aparatul foto: peisajul s-a schimbat complet.

IMG_20150629_061954577_HDR.jpg

Canionul Colca e între cele mai adânci din lume – de două ori mai adânc decât Marele Canion din Arizona. Prima oprire e „la condori” – un loc unde se văd des. Doar că azi vedem doar păsări mici folosind curenții de aer cald ce urcă

Chiar dacă e un loc tipic ”turistic”, peisajul e maiestuos – nici urmă de condor însă.

DSC_9673.JPG DSC_3011.JPG

Până la un moment dat, când se aude inevitabila șoaptă – ”uite, acolo!”

Acolo e departe rău, tocmai pe altă ”peninsulă” a canionului, unde se vede silueta unei mașini, singura, cu doi oameni, singurii norocoși care au privilegiul să vadă spectacolul de aproape. Iar de aici, păsările par cât jum’ate de mașină. ”Asta în condițiile în care sunt mai departe de mașină, deci vizual micșorați”, zice Will, unul din tovarășii de drum. Dacă Will, la cei 18 ani ai lui, se gândește la chestii de genul ăsta, promite să fie o companie interesantă.

DSC_9688.JPG

Fac niște poze, să fie, în caz că asta rămâne tot ce vedem.

NMS_9682.JPG DSC_3018.JPG

Dau să mă întorc către mașină, când disting o șoaptă din rumoarea înconjurătoare – ”vin.”
Mișcare în mulțimea de pe marginea prăpastiei – ”unde? unde?”

DSC_3020.JPG

Îi văd, apărând și dispărând de după linia stâncilor, cum privești în jos. Nu-i vedem mai mult de 2-3 secunde la rând, ceea ce face capturarea cu aparatul meu lent aproape imposibilă.

DSC_9714.JPG

De aproape parcă nu par atât de mari… pe de altă parte acest ”aproape” e relativ. Abia după ce au plecat mă gândesc că tocmai am văzut cea mai mare zburătoare, din câte există (albatrosul călător are deschiderea aripilor și mai lungă, dar cu totul nu e atât de mare).

DSC_9721.JPG

Microbuzul ne lasă câțiva kilometri mai departe, la buza drumului ce coboară în canion.

IMG_20150629_095637658.jpg

În prima parte nu sunt prea atent la ghid, pentru că apar brusc condorii – parcă sunt mai ușor de ”prins” aici:

DSC_9728.JPG DSC_9732.JPG DSC_9734.JPG

Gata, acum mă pot concentra la drum.

DSC_3038.JPG DSC_3042.JPG

Partea bună la acest traseu e că peisajul e spectaculos, maiestuozitatea ți se întipărește bine pe retină.

IMG_20150629_101448948.jpg

Care constituie și reversul medaliei – dat fiind că mergem destul de abrupt în jos, pe aceeași parte, peisajul e tot același. Diferența e că temperatura crește, iar genunchii încep să doară.

DSC_3044.JPG DSC_3064.JPG

Astfel mă bucur când ajungem jos la râu

DSC_3067.JPG DSC_3069.JPG DSC_3070.JPG

și începem ultima parte a traseului, care duce un pic în sus.

DSC_9734 (2).JPG DSC_3095.JPG DSC_3098.JPG

Compania e plăcută. Doi britanici și un canadian de origine chineză, toți inteligenți, interesanți. Kem a lucrat în advertising on-line, acum e între joburi; Nathan tocmai a terminat facultatea de inginerie și cutreieră lumea înainte de a intra în câmpul muncii – probabil ceva high-tech, iar Will are 18 ani și e în pelerinajul pre-facultate. Nu e singurul de vârsta lui – dacă în trecut tinerii ”din Vest” făceau o astfel de călătorie după terminarea facultății, acum o fac înainte (și poate și după). Will a lucrat două luni ca voluntar în jungla amazoniană, urmând să coboare spre Argentina înainte de a se întoarce în Britania natală, pentru a studia economie la Leeds.

Ghidul e băiat de treabă, știe el multe, dar cu engleza nu e la fel de priceput ca prietenul Coco de pe Drumul Incașilor – acum îmi dau seama de niveluri, și că cei de pe Inca Trail sunt probabil elita ghizilor din Peru.

Suntem un grup ”ușor”, avansăm destul de bine… până la ultima coborâre, cu oaza de la baza canionului în vizor. Genunchii mei fac grevă, dor amândoi la fiecare flexare. Mersul cu picioarele țepene e foarte anevoios, începe să doară și șoldul. Tineretul s-a oferit să mă aștepte, dar le-am zis s-o ia liniștiți înainte, că voi veni în ritmul meu – tot ce sper e să ajung înainte de lăsarea întunericului.

Nu mică le-a fost mirarea să mă vadă ajungându-i după o vreme. Nevoia te învață, plus un pic de noroc. Din întâmplare, probabil împiedicându-mă la un moment dat, am observat că durerea apare doar în momentul îndoirii active a genunchilor. Ce opțiuni am pentru a nu-i flexa? Să merg țeapăn, cu picioarele ca două bețe – deosebit de nepractic pe deal în jos, chiar dacă nu e prea abruptă cărarea. Sau să merg flexat, cu genunchii mereu puțin îndoiți, în poziție de început de așezare pe vine. Da, se mișcă puțin genunchii, dar durerea e suportabilă, iar înaintarea rapidă, ajutată de gravitație și poziția corpului.

Astfel ajung, cu mici sincope, odată cu ceilalți la tabără. Bordeiele unde dormim sunt din chirpici, simple, dar e cald, nu ne facem probleme.

DSC_3105.JPG

”Cum e cu meciul?”
”Păi… dacă vreți putem mânca acum, mai devreme, și încercăm să ne lipim de alt grup, de la alt bungalou, cu televizor.”
”Excelent. Hai Peru!”

DSC_3109.JPG

Lasă un răspuns