Jurnal Copamerican (18): Chile-Peru

Becul care ne luminează cina se întrerupe de câteva ori – dar vedem să mâncăm. „L-au pus de curând, mai trebuie lucrat la instalație. Dar la bungaloul celălalt ar trebui să fie curent, și televizor.”

Nu știu de unde vine semnalul pentru „plasma” de 50 de inci aici, în „oala” canionului cu pereți de patru mii de metri, dar se vede chiar bine. Până ne așezăm, aud comentatorul – „treizeci de milioane de inimi care bat azi pentru Peru”. Mă simt ca acasă.

„N-avem nici o șansă”, zice ghidul, cu un zâmbet trist. Mă simt și mai ca acasă.

Mai puțin acasă mă simt când văd cum joacă peruanii – adică foarte bine. Au avut deja două ocazii, țin mingea, trag de la distanță, combină frumos, atacă, aleargă. Comentatorului parcă îi e și frică să dea curs speranței, dar o simt în glasu-i cum își întinde aripile.

I le frânge Zambrano, „stâlpul apărării”, cel mai bun fundaș central al competiției de până acum, care ține piciorul sus după o degajare și lovește din inerție un adversar. E „de galben” clar, joc periculos deși nu pare a fi fost intenție, dar… arbitrul îi dă direct cartonaș roșu! Of, of, măi, măi. Chi-Chi-Chi-le-le-le are din nou superioritate numerică.
„Asta nu e bine, nu?” întreabă Nathan, canadianul.
„Nu e bine.”
„Mai au vreo șansă?”
„Da… dacă strâng în apărare și încearcă să-i surprindă pe contraatac. Sau să tragă de rezultat până la penaltyuri. Totul e acum să nu se piardă cu firea și să ia… gol.” Alexis Sanchez, cine altul, trage în bară, mingea ajunge la Vargas care îndeplinește formalitatea. Dacă înainte de eliminare nu avuseseră nici o ocazie, după aceea chilienii au presat în crescendo. Pauză.
„Acum le va fi mult mai greu în 10 oameni.”

E destul de clar că nimeni din jurul cabanei din adâncul canionului nu mai speră. Parcă nici comentatorul din televizor. E un flăcău, însă, Paolo Guerrero, fiu risipitor, copil teribil, un fel de Mutu al Peru-ului, trecut pe la Hamburg, ajuns în Brazilia să se regăsească – el nu știe ce se petrece în adâncurile fisurii noastre terestre. El crede că poporul peruvian mai merită o încercare – sau pur și simplu are chef de fotbal, dacă tot a ieșit pe gazon. Croșetează apărarea gazdelor în vreo două rânduri, dar exagerează (”ca mutu al nostru când era la vârsta lui”, în gândul meu); apoi însă prin minutul 60 îl trimite cu o pasă ”luminoasă” pe fundașul dreapta Advincula într-o cursă nebună, trece ca trenul pe lângă fundașul gazdelor, centrare – autogol! Medel, cel mai inimos jucător chilian. Mi-e milă puțin de el, de Medel, dar mă bucur pentru Peru, un gol meritat. Au jucat de la egal la egal cu favoriții, deși au un om mai puțin. Advincula, Guerrero, Farfan ”la Tulipe” – foarte buni.

Nici nu ne-am așezat însă bine în scaune după gol, că același excelent Guerrero ține prea mult de minge, o pierde, ajunge la Vargas, din gheata căruia pleacă o torpilă ”gen Hagi” de la vreo 30 de metri – aterizează năprasnic în plasă. ”O fază care nu anunța nimic”.

De aici nu mai e cale de întoarcere. Peruanii luptă până la final, dar nu mai au energia și clarviziunea de a-i înțepa pe chilieni. Care n-or juca ei prea bine, dar aleargă, frate, mănâncă gazonul – suficient pentru a ajunge în semifinale.

Noi ne ducem la culcare pe o lună plină care mă face să cred că s-a aprins din nou becul de la masă. Nu stăm prea mult la taclale – mâine altă trezire la cântatul cocoșilor. Doar’ suntem în vacanță.

Lasă un răspuns