O vară spre sfârşitul anilor ’70. Bântuiam toate japşele de vreo trei zile. Ştiuca îşi schimba dinţii, avatul aştepta curenţii, pe scurt, nimic. Într-o după-amiază găsim un canal lat de vreo 10-12 metri şi foarte adânc, dragat de curând. Undeva printre Olguţa şi Neterminat. Am dibuit bulboana şi în zece minute am avut vreo trei rupturi. Am tras ca nebunii la rame până în Milă şi în seara aia ne-am pregătit tot arsenalul.

Peste noapte pe Sorin l-a lovit febra. Malaria, apa din Dunărea Veche, insolaţia. Ce mai conta şi cui îi păsa? La 4 dimineaţa eram pe canal cu sculele în apă şi cu Sorin zvârcolindu-se de frisoane. Când a început arşiţa, aveam juvelnicele pline iar Sorin zăcea sub o salcie gol-goluţ. De fapt, păstrase pe el cizmele pescăreşti din cauciuc şi pălăria pleoştită bătută de soare şi ploi pe care câţiva ani mai târziu o va face celebră Indiana Jones. N-a ştiut niciodată să-mi spună de ce tocmai astea.

Dintr-un cot al apei a apărut un vapor care umplea tot canalul, alb, alb strălucitor, cu două punţi pline de turişti Neckermann. Am crezut că delirez şi eu. Am apucat să strig „sculele !” şi atunci a început totul. Sorin şi-a ridicat ca o marionetă cei un metru nouăzeci şi aproape o sută de kilograme. A stat drepţi, cu sticla de vodcă în mână până când a trecut vaporul la trei metri de mal, năucit de soare, de febră, dar mai ales de bliţurile nemţilor care mitraliau la foc automat. Se căţărau unii peste alţii ca să nu rateze instantaneul vieţii. Nici ce căuta vaporul ăla pe un canal unde şi lotcile erau rare n-am aflat vreodată.

Probabil că în colecţia „Der Spiegel” mai există o copertă cu titlul „ Băştinaş din Delta Dunării în costum tradiţional”.

Nota pescarului nesportiv: Pescuitul nu e un sport, iar ăsta nu-i un articol despre pescuit. Aşa că dacă aveţi chef să-l puneţi pe blog, puneţi-l, dacă nu, nu.
Salutare.