Fotografia este o artă.

E o afirmaţie de o banalitate atât de profundă, încât, în mod paradoxal, foarte multora le scapă această constatare.

Fotografia este un instrument al sociologului. O altă afirmaţie care multora li se pare aiurea, şi totuşi nu este.

Fotografia poate fi de o sensibilitate sfâşietoare. Să dezvăluie rădăcina, esenţa, textura, the bare threads of reality şi să le înnobileze cu asupra de sens, de semnificaţie, de adevăr suplimentar şi inutil.

Fotografia poate fi o poartă spre înţelepciune. Ochiul care deschide poarta creierului. Gura de noimă vizuală care îţi potoleşte setea.

Fotografia, azi, dragi prieteni, vorbeşte despre fotbal. Şi despre viaţă. Şi despre banalitate şi firesc şi despre prea greaua povară a patimii inutilităţii necesare. Despre joc şi despre lume şi viaţă şi despre zilele însorite înnorate insipide strălucitoare ploioase înnegurate de duminică în care o lume întreagă, o Europă întreagă, joacă joaca cea anonimă şi totuşi atît de necesară.

Doamnelor şi domnilor, vă prezint astăzi o bijuterie care cu siguranţă i-ar plăcea şi lui Radu Cosaşu, şi lui Constantin Noica. Un fotograf olandez, Hans van der Meer, care croşetează din lumini şi culori şi forme şi forme în fugă viaţa fotbalistului anonim de pe cele sute de zeci de mii de terenuri anonime ale Europei, unde jucătorii anonimi şi lipsiţi de strălucire, banali şi nesemnificativi, cei de-o seamă şi de-o carne şi de-o pricepere şi de-o fiinţă cu noi, fraţii noştri întru patimă, joacă în ligile mici europene, prin campionatele judeţene ori cantonale ori locale, pe o puzderie de terenuri lipsite de tribune, aflate la îngemănarea cu natură cea sălbatică ori anostă, cu ţărmurile de mare ori cu terenurile de porumb, de lîngă biserică ori de lîngă coasta pădurii ori de lîngă maţele de fier ale rafinăriei.

Fotbalul în esenţa sa, aşa cum a fost inventat el acum aproape 200 de ani în forma să modernă. Fotbalul lumii obişnuite, al terenului la care nu prea se vede marcajul, al gâlmelor şi denivelărilor în care îţi rupi gleznele, al căprioarelor de dincolo de corner, al plasei care cade de-a valma din bara porţii, al mingilor scăpate în canalul de irigaţii, al frunzelor uscate de toamnă împrăştiate pe teren, al chiloţilor prea largi şi al tricourilor lălâi, al arbitrilor de 55 de ani cu burtă şi chelie, al shoproanelor de la marginea terenului unde îşi ţine îngrijitorul sculele şi maşina de tuns iarbă.

Fotbalul cel prea firesc, oameni buni, prea lumesc, prea omenesc, cel de dinainte de preamărire şi de superbie şi de bani şi marketing şi de sutele de mii de waţi ale nocturnelor. Fotbalul aşa cum a fost şi cum trebuie să fie: un sport de anonimi, jucat de anonimi, cu patimi anonime, bicisnice, vremelnice şi shui.

Un sport de oameni pentru oameni.

Oameni. Ăsta este cuvîntul cheie. Oameni. Nu iarbă. Nu minge. Nu artă. Nu geografie ori natură. Oameni. Mulţi oameni infraţiţi de aceleaşi vremelnice patimi, în drumul lor de la tinereţe către bătrîneţe, către moarte şi putreziciune şi îngropare şi uitare. Oameni.

Restul e părere.

Priviţi oamenii. Admiraţi oamenii în frumuseţea lor bicisnică, vremelnică, normală, anonimă, în carnea lor de fiinţe multe şi interschimbabile, în trupul lor de viaţă de hoardă de haită de grup de mulţime de popor de populaţie de fiinţe vii.

Oameni. De aici începe sociologia. De la fiorul de încântare pe care astfel de fotografii ţi-l dau, dincolo de celălalt fior, al esteticii, al frumuseţii, al frunzelor veştede căzute peste iarbă. De la fiorul conştientizării fraternităţii, asemănării, formei, structurii, repetiţiei.

Oameni.

Oameni povestiţi desenaţi întrupaţi fotografiaţi de Hans van der Meer.

Courtesy of Dragoş Bora.

PS: Duceţi-vă neapărat pe site-ul lui şi vedeţi toată seria de fotografii. Sunt de o diversitate fabuloasă, de la banal la pitoresc, de la frig la cald, de la zgură la iarbă şi la nisip, din România până în Portugalia şi din Suedia până în Italia. Neapărat duceţi-vă…