”Locuieşti lângă stadion?” îl întreb pe V. când îi văd adresa. Scria ”Northstand appartments, Highbury Stadium Square”.

”Nu, locuiesc în stadion”.

Îl ştiu de mare glumeţ pe V., aşa că abia când am ajuns la faţa locului am crezut: Stadionul Highbury, ”templul” lui Arsenal, a fost transformat în… complex rezidenţial!

Habar n-am avut. Dar e logic – infrastructura exista, au ”închis” tribunele, iar gazonul l-au transformat în… grădină :).

Iar acum, Peluza Nord arată… aşa:

Casa de bilete a rămas cu însemnele istorice;

porţile pe unde intrau fanii fiind acum perfecte pentru securizarea rezidenţilor.

Ar fi fost interesant să mergem la un meci pe Emirates, să vedem cum arată ”vechi şi nou”, dar Arsenal nu avea meci acasă, aşa că am avut de ales între Fulham şi West Ham. Eu aş fi înclinat spre West Ham, ca şi recomandările anglofile, dar până să mă hotărăsc V. luase deja bilete pentru Craven Cottage, nici nu văzuse linkul celălalt. ”Destinul a decis”, aşa că nu ne-a rămas decât să vedem ce a decis.

Stadionul lui Fulham e fix în partea cealaltă a oraşului, în Sudul extrem, chiar înainte să ieşi din ”zona 2”. Schimbăm metroul la Kings Cross – şi nu puteam rata micul detur pentru o poză cu Harry Potter, în persoană.

Staţia cea mai indicată e Putney Bridge, care e acest pod.

Semnele arată că suntem în cartierul potrivit.

O luăm prin parc, ”cu gloata” – pare destul de evident unde merge atâta lume la ora asta (meciul începe la 3 dupămasa),

şi apoi pe lângă apă.

Stadionul e într-un cartier foarte pitoresc,

şi nici la intrare nu zici că intri într-o arenă sportivă.

V. credea că luase bilete la categoria ”neutri”, dar se dovedeşte că trebuie să intrăm pe unde scrie ”doar suporterii gazdelor” – şi mai bine. Avem loc taman în spatele porţii, lateral dreapta, aproape de colţ.

Pe bilet scrie rândul 2, în care ne aşezăm – aveam să aflăm cu surprindere că rândul 2 e de fapt primul – probabil rândul 1 l-au desfiinţatpentru un culoar despărţitor, dincolo de care stăteau fotografii presei. Dar asta vom afla abia la pauză, până una alta ne aşezăm în spatele unei domnişoare blonde şi a prietenului ei, care se vor dovedi fani dedicaţi şi cunoscători.

Alt lucru la care nu ne aşteptam – primele rânduri sunt într-un fel de şanţ, de gazonul e aproape de nivelul ochiului – o să fie o experienţă interesantă.

Ajungem cu câteva minute înainte să înceapă; din difuzoare sună muzică, iar spectatorii bat ritmul cu cartoanele special amenajate. Pentru că da, în scaun am găsit un carton strâns sub formă de evantai, ”clapping cardboard”, care e folosit pentru a bate în scaunul din faţă, sau în mână, sau în cap, unde vrei – important e să facă zgomot. Și face.

Pe o parte e figura aprigă a lui Dempsey, pe cealaltă încurajarea ”come on you whites” („hai, voi albilor!”),

cu referire la echipamentul lor (probabil cel mai anost din Premier League, zice V.) – alb-negru. Mie-mi place, pe de o parte e ca Sportul Studenţesc, pe de alta ne încadrăm în peisaj, cu gecile negre.

Mascota gazdelor trece pe lângă noi şi face giumbuşlucuri – e, evident, un animal alb-negru.

Sconcs? Dihor? Viezure, aveam să aflu ulterior. Billy the Badger.

Meciul începe.

La poarta ”noastră” e Schwarzer, australianul.

”Come on Aussie!” se aude din spate.

La început, fotografii din faţa noastră nu prea au de lucru,

lumea fiind atentă la acţiunea care se desfăşoară mai mult în partea opusă.

Fulham domină, Birmingham se apără şi contraatacă, cu un blond care cred că e Damien Duff în mare formă – unde a ajuns, îl vedeam mai mult timp la ”vârf” după cum juca la Chelsea. Pe de altă parte, Birmingham nu pare o echipă slabă. Sunt chiar destul de dezinvolţi, rapizi şi periculoşi

la cornere.

Mă distrează cât de aproape sunt de noi.

Asta e ideea pe un stadion dedicat fotbalului, eşti foarte aproape de ”eroi”, le simţi efortul mult mai bine, îi vezi că sunt ”oameni şi ei”, te poţi închipui în locul lor.

Cam la a treia incursiune ”albastră” în careul lui Schwarzeregger, e gol! Un gol ”curat”, sec, şut pe jos din careu la colţul lung. O clipă de linişte, în care se aud clar fanii lui Birmingham de la peluza exact opusă nouă, apoi nişte înjurături izolate în spatele nostru, şi apoi tribuna noastră, cu forţă: ”come on Fulham! Come on Fulham!” pe notele mi-re-do-re. E unul din puţinele ”cântece” din dotare – sunt surprins că peluza nu cântă mai variat (abia la întoarcere, în metrou, aveam să venim cu vreo 5 fani bine „intraţi în formă”, care au cântat tot drumul, tot felul de trăsnăi – oare de ce nu le-au cântat pe stadion?).

La puţin timp după gol, se aude totuşi altă melodie – ”John Pantsiiiil, go, John Pantsil, goo, gooo, John Pantsil”, pe muzica de la ”Kumbaya, Lord, Kumbaya, oh, Lord, Kumbaya”. Și într-adevăr îl văd pe John Pantsil la margine, îl înlocuieşte pe un mexican, în uralele publicului, pe care îl aplaudă. Mă întreb de ce e aşa popular. La primele atingeri de balon tribuna strigă ”yeeee” – ia te uită la John Pantsil! O fi venit după vreo accidentare? Îl vând oare şi-şi iau larevedere? Oricum, joacă destul de bine, nu greşeşte pase, intră direct în acţiune – aici, cu nr. 4.

Dar Fulham nu reuşeşte să ”lege” mare lucru, parcă joacă mai haotic după gol, (”come on, take it!” strigă blonda din faţa noastră la Dempsey, când acesta se încurcă la marginea careului în loc să şuteze). În apărare par mai siguri după intrarea lui John Pantsil, nu se mai întâmplă mare lucru în partea noastră de teren până la pauză.

Trecând pe lângă un semn sugestiv,

ieşim în ”foaier”

să facem rost de o plăcintă – Craven Cottage fusese recomandat de anglofil pentru un ”pint and pie”. Din păcate, nu mai găsim, aşa că mă mulţumesc cu un rulou de vită – bun, că mi-era foame.

La întoarcerea pe stadion, culorile s-au schimbat – se întunecă, s-au aprins reflectoarele, se văd frumos culorile.

Fulham atacă parcă mai hotărât, în frunte cu Dempsey, care în unele momente vine foarte aproape de colţul nostru

şi de alţi fani foarte concentraţi de pe lângă noi.

Și, după un corner al lui Davies,

faza se prelungeşte pe partea cealaltă, până la urmă vine o centrare, şi fix după această lovitură de cap

mingea intră în poartă – 1-1! Urale! Îi cântă ceva lui Dempsey, cred că el e autorul golului. Bucurie mare, fata de lângă noi bate cu picioarele în mantinelă.

Meciul se încinge de-a binelea.

Urmărim cu sufletul la gură fiecare acţiune a ”albilor”,

care devin tot mai periculoşi,

plouă cu centrări,

şi totul culminează cu un şut senzaţional din vole al lui Dempsey,

din păcate pe lângă poartă. Pe viu, cam aşa se trăieşte meciul de după şanţul fotografilor:

Repriza trece foarte repede, nici nu ne dăm seama şi e deja minutul 84. Ultimele le trăim bătând ritmic din cartonul zgomotos, cântând ”come on Fulham” cot la cot cu ”ultraşii” – nici vorbă de ultraşi, e un grup chiar sub acoperiş care pare a da tonul la cântece, dar în afară de un ins cu faţă rotundă ce pare a fi cunoscut multă bere şi care îl mai înjură ba pe portarul advers, ba pe câte un ”alb” care greşeşte, în rest oamenii sunt ocupaţi cu încurajările, şi cu oftatul – Fulham mai are o ocazie în minutul 91, dar – rămâne 1-1.

Fluierul final e întâmpinat cu un ”buuu” scurt şi dezamăgit, după care lumea se scurge spre ieşiri. În drum mă întorc şi văd jucătorii cum vin să salute peluza, iar John Pantsil face o tură de stadion aplaudând şi fiind aplaudat. (am verificat ulterior pe net, se pare că a revenit după o absenţă îndelungată – nu „prinsese echipa” – şi fanii s-au bucurat. Pur şi simplu.)

Din fericire, datorită parcului din apropiere, evacuarea se face destul de repede. Decidem să o luăm pe aleea de lângă Tamisa, cum am venit,

şi e o decizie inspirată – V. îmi atrage atenţia şi într-adevăr, avem parte de unele din cele mai spectaculoase peisaje de înserare acvatică,

cu nişte culori ieşite din comun.

Mă întrebasem la început când ”destinul” decisese să mergem la Fulham, dacă va fi ceva deosebit – şi iată, fie şi numai din punct de vedere fotografic,

a meritat.